1Estou cansado de viver!
Deixem-me queixar livremente;
deixem-me exprimir a minha tristeza e amargura!
2Direi a Deus: Não me condenes!
Diz-me, antes, por que razão contendes comigo.
3Parece-te realmente justo oprimires-me e desprezares-me,
a mim, um ser humano que tu criaste,
e dar alegria e prosperidade ao malvado?
4Tens tu uma mente carnal, como toda a gente?
5Será a tua vida como a de um mortal
ou serão os teus anos como os anos de um homem,
6para que tentes encontrar em mim qualquer culpa ou pecado?
7Bem sabes que não sou culpado;
todavia ninguém há que me salve das tuas mãos!
8Tu criaste-me e mesmo assim destróis-me.
9Oh! Peço-te que te lembres que sou feito de terra!
Irás fazer-me de novo em pó, assim tão depressa?
10Já me tens andado a vazar de jarro para jarro, como leite,
e coalhaste-me como queijo.
11Juntaste os meus ossos, entreteceste os meus nervos,
revestiste-me de carne e de pele.
12Deste-me vida, revelaste para comigo atenção e amor,
fui protegido pelos teus cuidados.
13E afinal tinhas uma intenção bem definida.
14Caso eu pecasse, destruir-me-ias
e recusarias perdoar a minha iniquidade.
15Portanto, à mais leve maldade,
eu estava já liquidado!
No entanto, no caso de eu ser justo, isso não contava;
por isso, sinto-me totalmente frustrado.
16Se começo a tentar erguer-me,
saltas sobre mim como um leão e rapidamente acabas comigo.
17Renovas, sem cessar, os teus testemunhos contra a minha pessoa
e derramas sobre mim um volume cada vez maior de ira.
Para atacar-me tens os teus exércitos.
18Porque foi então que me deixaste nascer?
Podia ter morrido, sem que ninguém me chegasse a ver.
19Seria como se não tivesse existido;
teria simplesmente passado do ventre de minha mãe para o túmulo.
20Não vês como me fica pouco tempo
para viver como queria?
Oh! Deixa-me em paz
para que possa ainda ter um momento de descanso,
21antes de partir para a terra das trevas,
das sombras da morte, para nunca mais regressar.
22Terra tão escura como noite cerrada sem luar;
terra do silêncio da morte onde não existe ordem ou lógica,
onde o clarão mais intenso em nada altera as trevas.”
1Sunt dezgustat de viața mea.
De aceea voi da frâu liber plângerii mele,
voi vorbi din amărăciunea sufletului meu.
2Îi voi spune lui Dumnezeu: «Nu mă condamna!
Fă‑mă să știu de ce te cerți cu mine!
3Îți place să asuprești,
să disprețuiești lucrarea mâinilor Tale,
în timp ce faci să strălucească sfaturile celor răi?
4Ai Tu ochi de carne?
Vezi Tu așa cum vede un om?
5Sunt zilele Tale ca zilele omului
sau anii Tăi ca anii lui,
6ca să‑mi cauți nelegiuirea
și să‑mi cercetezi păcatul,
7deși Tu știi că sunt nevinovat
și că nimeni nu poate scăpa din mâna Ta?
8Mâinile Tale m‑au modelat și m‑au făcut,
iar acum te întorci să mă distrugi?
9Adu‑Ți aminte, Te rog, că m‑ai făcut ca pe lut!
Vrei acum să mă faci din nou țărână?
10N‑ai făcut Tu să fiu vărsat ca laptele
și închegat ca brânza?
11M‑ai îmbrăcat cu piele și cu carne
și m‑ai împletit cu oase și cu tendoane.
12Mi‑ai dat viață și mi‑ai arătat îndurare12 Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoință, milă, credincioșie, dragoste statornică). Se referă atât la relațiile dintre oameni cât și, într‑un mod cu totul special, la relația dintre YHWH și Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea părților implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, așa cum o dovedește varietatea de sensuri, cuprinde toate implicațiile loialității lui YHWH față de promisiunile legământului [peste tot în carte].,
iar purtarea Ta de grijă mi‑a păzit duhul.
13Iată totuși ce ai ascuns în inima Ta
și ce știu că aveai de gând:
14ca, dacă păcătuiesc, să mă urmărești
și să nu‑mi ierți nelegiuirea.
15Dacă sunt rău, vai de mine!
Dacă sunt drept, nu‑mi pot înălța capul,
pentru că sunt plin de rușine și înecat în15 Sau: conștient de necazul meu. necaz.
16Dacă mă ridic, mă vânezi ca pe un leu
și iarăși Îți arăți marea Ta putere împotriva mea.
17Aduci mai mulți martori împotriva mea,
mânia Ta crește față de mine
și mă lovești cu o mulțime de necazuri.
18De ce m‑ai scos din pântec?
O, de‑aș fi murit înainte să mă vadă cineva!
19Aș fi ca și cum n‑aș fi fost,
purtat din pântec drept în mormânt.
20Oare nu‑mi sunt puține zilele?
Oprește‑te și lasă‑mă singur, să pot afla puțină mângâiere
21înainte de a merge în locul de unde nu mai este întoarcere,
în țara întunericului și a umbrei morții21 Sau: și a beznei (și în v. 22).,
22în țara nopții întunecate,
a umbrei morții și a dezordinii,
unde chiar și lumina este precum întunericul!»“
