1Omul născut din femeie
are zile puține,
dar pline de necaz.
2Răsare ca o floare și se usucă;
fuge ca o umbră și nu rămâne.
3Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om?
Mă chemi Tu la judecată cu Tine?
4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoști numărul lunilor lui
și i‑ai pus hotare pe care nu le poate trece.
6Așa că întoarce‑Ți privirea de la el și lasă‑l,
în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.
7Căci, pentru un copac, mai este speranță:
dacă este tăiat, el continuă să se schimbe,
și lăstarii lui nu încetează să crească.
8Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ
și‑i piere trunchiul în țărână,
9la mireasma apei va înmuguri
și va da ramuri ca o plantă.
10Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga;
omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.
11Așa cum apele se evaporă din mare,
iar râul seacă și se usucă,
12tot așa omul se culcă și nu se mai ridică;
cât vor fi cerurile nu se mai trezește,
nici nu se mai scoală din somnul lui.
13O, de m‑ai ascunde în Locuința Morților,
de m‑ai acoperi până Îți trece mânia
și de mi‑ai hotărî o vreme când să‑Ți amintești de mine!
14Dacă un om moare, oare va mai trăi?
În toate zilele trudei mele,
aș aștepta până va veni schimbarea trupului meu.
15Atunci mă vei chema, și‑Ți voi răspunde;
vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16Atunci îmi vei număra pașii
și nu‑mi vei mai ține în seamă păcatul;
17vei pecetlui fărădelegea mea într‑un sac
și‑mi vei acoperi nelegiuirea.
18Dar așa cum munții cad și se surpă,
iar stânca este mutată din locul ei
19și așa cum apa sapă în piatră,
iar torenții spală pământul,
tot așa distrugi Tu speranța omului.
20Îl învingi pentru totdeauna și el se duce;
îi schimbi înfățișarea și apoi îl izgonești.
21Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe,
dacă sunt înjosiți, el nu vede.
22El simte doar durerea trupului său
și bocește doar pentru sine.“
1Como é frágil o ser humano;
são bem poucos os seus dias e cheios de inquietação!
2Desabrocha por um momento, como uma flor, e logo seca;
como a sombra fugitiva duma nuvem que o vento sopra,
também ele desaparece num instante.
3Terás mesmo de ser assim tão áspero
para com os fracos humanos e trazê-los a julgamento?
4Como podes pedir pureza a alguém que nasceu impuro?
5Concedes ao ser humano um curto espaço de vida;
são apenas alguns meses que lhe dás,
sem possibilidade de ultrapassar o tempo que lhe foi atribuído!
6Por isso, dá-lhe um pouco de descanso, peço-te.
Desvia a tua ira e permite que passe tranquilamente o seu dia,
como um trabalhador.
7Até para uma árvore há esperança;
se lhe cortarem um ramo, ainda pode dar rebentos e florescer.
8Mesmo quando as raízes começam a envelhecer, debaixo da terra,
e o caule fica menos tenro.
9Ainda assim é capaz de se renovar, se for regada,
à semelhança duma planta nova.
10Mas quando uma pessoa morre e a enterram,
dando o último suspiro o que fica dela?
11Tal como a água que se evapora num mar,
ou como o ribeiro que seca e desaparece por falta de chuva,
12assim o ser humano se deita pela última vez;
não se levantará mais,
senão quando já não existir o universo;
não se reerguerá antes,
não despertará do seu sono.
13Oh! Se me escondesses no mundo dos mortos
e lá me deixasses esquecido,
até que a tua ira tivesse acabado
e tivesses um momento determinado
em que tornasses a lembrar-te de mim!
14Se um indivíduo morre, voltará à vida?
Quanto a mim, esperarei por dias melhores,
até que seja liberto das minhas lutas e dificuldades.
15Chamar-me-ias e eu te responderia;
recompensar-me-ias, pois me criaste.
16Observarias todos os meus passos
e não tomarias em conta as minhas falhas.
17Arquivarias o processo que serviria para me condenar.
18Assim como as montanhas podem desfazer-se e desaparecer
e as rochas são arrancadas de seus lugares,
19assim como a erosão da água sobre as rochas as desfaz em areia
e a sua força altera a superfície do solo,
da mesma forma tu destróis toda a esperança dos homens.
20Fazes deles gente velha e enrugada
e depois manda-los embora.
21Nunca chegam a saber se os seus filhos são honrados pela sociedade,
ou se antes se decaem e se arruínam.
22Para eles há apenas tristeza e sofrimento.”
