1Cuvintele oratorului1-2, 12 Ebr.: qohelet, termen cu sens nesigur. Gr.: ekklesiastes, termen care arată înspre o persoană care vorbește în fața unei adunări (gr.: ekklesia; ebr.: qahal); sau conducător al adunării., fiul lui David, rege la Ierusalim.
Deșertăciunea existenței
2O, deșertăciune a deșertăciunilor! zice oratorul.
O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune!
3Ce câștig are omul din toată osteneala
pe care o depune sub soare?
4O generație trece și apoi altă generație vine,
dar pământul rămâne mereu în picioare.
5Soarele răsare și apune,
grăbindu‑se apoi înspre locul de unde va răsări iar.
6Vântul se îndreaptă spre sud
și se întoarce spre nord.
Vântul se întoarce din nou, umblă
și revine la circuitul său.
7Toate râurile curg spre mare,
fără să o umple însă;
râurile se întorc de unde au plecat,
doar ca să pornească iarăși de acolo.
8Toate lucrurile sunt obositoare,
cum nu se poate spune,
dar ochiul nu se satură să privească,
așa cum nici urechea nu se satură să asculte.
9Ce a fost va mai fi,
iar ce s‑a făcut se va mai face.
Nu este nimic nou sub soare!
10Este vreun lucru despre care cineva poate zice:
„Vezi lucrul acesta? Este nou!“?
Totuși, el exista demult,
încă din veacurile dinaintea noastră.
11Nu a rămas nicio amintire despre oamenii de demult,11 Textul sugerează că poate fi vorba și despre lucrurile sau evenimentele de la început.
tot așa cum nici cei ce vor urma
nu se vor mai păstra în amintirea
celor ce vor veni după ei.
Deșertăciunea înțelepciunii
12Eu, oratorul, am fost rege peste Israel la Ierusalim. 13Mi‑am îndemnat inima să caute și să cerceteze înțelepciunea cu privire la tot ce este înfăptuit sub ceruri. Aceasta este o muncă obositoare, pe care Dumnezeu o dă fiilor omului ca să se îndeletnicească cu ea. 14Am observat toate lucrările care se fac sub soare și iată că toate sunt deșertăciune și goană după vânt.
15Ce a fost îndoit odată nu mai poate fi îndreptat,
iar ce lipsește nu poate fi numărat.
16I‑am vorbit inimii mele, zicând: „Iată că mi‑am mărit și mi‑am sporit înțelepciunea mai mult decât toți cei care au fost la Ierusalim înaintea mea. Inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoștință.“ 17Mi‑am îndemnat inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și prostia, dar mi‑am dat seama că și aceasta este goană după vânt.
18Căci unde este multă înțelepciune, este și multă supărare
și cu cât este mai multă cunoștință,
cu atât este mai multă mâhnire.
Das Leben des Menschen – viel vergebliche Mühe
(Kapitel 1,1–3,15)
Es gibt nichts Neues unter der Sonne
1In diesem Buch sind die Worte des Predigers aufgeschrieben. Er war ein Sohn von David und herrschte als König in Jerusalem.
2Alles ist vergänglich und vergeblich, sagte der Prediger, nichts hat Bestand, ja, alles ist vergebliche Mühe! 3Der Mensch plagt sich ab sein Leben lang, doch was bringt es ihm ein? Hat er irgendeinen Gewinn davon? 4Generationen kommen und gehen, nur die Erde bleibt für alle Zeiten bestehen! 5Die Sonne geht auf und wieder unter, dann eilt sie dorthin, wo sie aufs Neue aufgeht. 6Der Wind weht bald von Norden, bald von Süden, ruhelos dreht er sich und kommt dann wieder aus der alten Richtung. 7Unaufhörlich fließen die Flüsse, sie alle münden ins Meer, und doch wird das Meer niemals voll.
8Nichts kann der Mensch vollkommen in Worte fassen, so sehr er sich auch darum bemüht! Das Auge sieht sich niemals satt, und auch das Ohr hat nie genug gehört. 9Was früher geschehen ist, wird wieder geschehen; was man früher getan hat, wird man wieder tun: Es gibt nichts Neues unter der Sonne! 10Zwar sagt man ab und zu: »So etwas ist noch nie da gewesen!«, aber auch dies hat es schon einmal gegeben, in längst vergangenen Zeiten! 11Niemand denkt mehr an das, was früher geschehen ist, und auch an die Taten unserer Nachkommen werden sich deren Kinder einmal nicht mehr erinnern.
Lohnt es sich, alles zu erforschen?
12Ich, der Prediger, war König von Israel und regierte in Jerusalem. 13Ich gab mir viel Mühe, alles auf der Welt mit meiner Weisheit zu erforschen und zu begreifen. Doch was für eine große Last ist das! Gott hat sie den Menschen auferlegt, sie sollen sich damit abmühen!
14Ich beobachtete, was die Menschen auf dieser Welt tun, und erkannte: Alles ist vergebliche Mühe – gerade so, als wollte man den Wind einfangen. 15Was krumm gewachsen ist, kann man nicht gerade biegen, und was nicht da ist, kann man auch nicht zählen.
16Ich überlegte und sagte mir: »Ich habe große Weisheit erlangt und viel Wissen erworben, mehr als jeder andere, der vor mir in Jerusalem regierte.« 17Dann dachte ich darüber nach, was die Weisheit eigentlich ausmacht und worin sie sich von Unvernunft und Verblendung unterscheidet. Doch ich musste erkennen: Wer das begreifen will, kann genauso gut versuchen, den Wind einzufangen! 18Denn je größer die Weisheit, desto größer der Kummer; und wer sein Wissen vermehrt, der vermehrt auch seinen Schmerz.
