Findes livets mening i rigdom og forlystelser?
1Jeg sagde til mig selv: „Lad mig prøve livets goder. Nu vil jeg have det sjovt og nyde livet.” Men også det var meningsløst. 2Det er tåbeligt at le hele tiden. Hvad opnår man ved at more sig dag ud og dag ind? 3Jeg forsøgte at komme i godt humør ved at drikke vin og slå mig løs, imens jeg tænkte over, hvordan man bedst kan bruge sit korte liv her på jorden.
4Jeg lagde store planer og førte dem ud i livet: Jeg byggede huse og plantede vingårde, 5anlagde haver og parker med alle mulige frugttræer, 6gravede damme med vand til mine plantager. 7Jeg købte mandlige og kvindelige slaver ud over dem, der blev født i min husstand. Jeg ejede flere kvægflokke og fåreflokke end nogen anden i Jerusalem før mig. 8Jeg samlede guld og sølv og købte sjældne kostbarheder fra andre konger og lande. Jeg havde sangere og sangerinder og hengav mig til sanselig nydelse med et stort harem. 9Således overgik jeg alle tidligere konger i Jerusalem både i visdom og store bedrifter.
10Alt, hvad jeg fik øje på, købte jeg. Jeg nægtede ikke mig selv nogen fornøjelse, men glædede mig over alt, hvad jeg fik udrettet. Det var lønnen for mit store slid. 11Men da jeg tænkte nærmere over det, jeg havde opnået, syntes det mig alligevel helt omsonst. I virkeligheden havde jeg ikke gjort noget af værdi.
Er livets mening at få visdom?
12Derfor gav jeg mig til at sammenligne visdom med tåbelighed. Hvad ellers skulle jeg finde på? 13Jeg indså, at visdom er at foretrække frem for tåbelighed, ligesom lys er at foretrække frem for mørke. 14Den vise tænker over hvilke konsekvenser, hans handlinger får for fremtiden, mens tåben famler rundt i mørke. Men jeg indså også, at den samme skæbne rammer os alle. 15Så tænkte jeg: „Når både tåben og jeg lider samme skæbne, hvad gavner så al min visdom? Så er selv det at søge visdom jo meningsløst!” 16Både den vise og tåben skal dø, og ingen af dem huskes for evigt, for med tiden bliver alting glemt. 17Da blev jeg led ved livet, for uanset hvad vi foretager os, er det alt sammen meningsløst.
Ligger livets mening i at få succes?
18Jeg blev frustreret over mit slid og slæb, for alt det, jeg har bygget op, må jeg jo overlade til min efterfølger. 19Og hvem ved, om det bliver en vismand eller en tåbe? Alligevel er jeg tvunget til at overlade resultatet af alle mine anstrengelser i hans hænder. Hvor meningsløst!
20Det ærgrede mig at tænke på alt det arbejde, jeg havde udført. 21Man har slidt og slæbt for at realisere sine planer med visdom, kundskab og dygtighed kun for at overlade sit livsværk til en anden, som ikke har rørt en finger. Det er jo meningsløst og direkte uretfærdigt! 22Hvad får man ud af alle de anstrengelser og bekymringer, man gør sig her i livet? 23Kun lidelser og skuffelser. Selv om natten finder tankerne ingen hvile. Hvor meningsløst!
Livet som en gave
24Det bedste, man kan gøre, er derfor at spise og drikke og glæde sig over sit arbejde. Jeg indså, at denne glæde egentlig er en gave fra Gud. 25For hvem kan spise eller glæde sig uden at være taknemmelig til Gud? 26Han giver jo visdom, kundskab og glæde til dem, der ønsker at gøre hans vilje. Men syndere giver han det slidsomme arbejde at samle rigdom for derefter at give det til dem, der gør hans vilje. Altså er synderes slid meningsløst.
Deșertăciunea plăcerilor
1Am zis atunci inimii mele:
„Voi încerca veselia,
să văd dacă este bună!“
Dar iată că și aceasta este deșertăciune!
2Am zis despre râs: „Este o nebunie!“,
iar despre veselie – „Ce folos are?“
3Am hotărât în inima mea să‑mi încerc trupul cu vin – timp în care inima mea mă va conduce cu înțelepciune – și să îmbrățișez astfel nebunia, până voi înțelege ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în puținele zile ale vieții lor.
4Mi‑am lărgit lucrările: mi‑am construit case și mi‑am sădit vii, 5mi‑am amenajat grădini și parcuri și am plantat în ele pomi cu tot felul de roade. 6Mi‑am făcut iazuri cu apă pentru a uda mulțimea pomilor ce au răsărit. 7Mi‑am cumpărat robi și roabe și am avut fii de robi în casă. Am avut și vite – cirezi și turme – mai multe decât toți cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. 8Mi‑am strâns argint și aur, proprietăți împărătești și provincii. Mi‑am adus cântăreți și cântărețe și, desfătarea fiilor omului, mai multe țiitoare8 Sensul expresiei ebraice este nesigur. Posibil o aluzie la un harem. LXX, Siriacă: un paharnic și femei-paharnic.. 9M‑am îmbogățit și am sporit în avuție mai mult decât toți cei ce fuseseră înaintea mea la Ierusalim și mi‑am păstrat și înțelepciunea.
10Nu am refuzat nimic din ceea ce mi‑au cerut ochii
și nu mi‑am oprit inima de la nicio bucurie,
căci inima mea s‑a bucurat de toată osteneala mea
și aceasta mi‑a fost partea din toată truda mea.
11Apoi, când m‑am uitat la toate lucrările făcute de mâinile mele
și la toată truda cu care le făcusem,
iată că totul este deșertăciune și goană după vânt
și nu există niciun câștig sub soare.
Deșertăciunea înțelepciunii și a prostiei
12Am cântărit apoi înțelepciunea,
nebunia și prostia.
Ce poate să facă omul care vine după împărat,
decât tot ceea ce s‑a făcut și mai înainte?
13Am înțeles că înțelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia,
cu cât este lumina mai de folos decât întunericul.
14Cel înțelept își are ochii în cap,
dar nesăbuitul umblă în întuneric.
Am înțeles însă
că pe amândoi îi așteaptă aceeași soartă14-15 Cu referire la moarte..
15Atunci am zis în inima mea:
„Dacă și pe mine mă așteaptă soarta nesăbuitului,
atunci pentru ce am fost eu nespus de înțelept?“
Și am zis în inima mea:
„Și aceasta este deșertăciune!“
16Căci o amintire veșnică nu va rămâne nici în urma înțeleptului,
nici a nesăbuitului.
În zilele care vin totul este deja dat uitării.
La fel cum moare înțeleptul, tot așa moare și nesăbuitul.
Deșertăciunea ostenelii
17Am ajuns astfel să urăsc viața, pentru că nu mi‑a plăcut ce se întâmplă sub soare, căci totul este deșertăciune și goană după vânt! 18Mi‑am urât toată osteneala pe care eu însumi am depus‑o sub soare și pe care o las omului care vine după mine. 19Cine știe dacă va fi înțelept? Poate că un prost va lua în stăpânire toată osteneala pe care am depus‑o și am administrat‑o cu înțelepciune sub soare…. Și aceasta este deșertăciune! 20M‑am frământat până când inima mea a ajuns la disperare, din cauza ostenelii mele pe care am depus‑o sub soare, 21căci unii oameni lucrează cu înțelepciune, cu pricepere21 Lit.: cunoștință. și cu îndemânare, ca apoi să își lase partea lor unui om care nu s‑a trudit. Dar și aceasta este deșertăciune și un mare rău! 22Căci ce folos are omul din toată munca lui și din toată osteneala pe care sufletul său a depus‑o sub soare? 23Într-adevăr, toate zilele lui sunt pline de necazuri, iar munca sa este doar mâhnire. Nici chiar noaptea nu i se odihnește inima! Și aceasta este deșertăciune!
24Nu există alt bine pentru om decât să mănânce, să bea și să‑și sature sufletul cu tot ce este bun din agoniseala lui. Am înțeles că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. 25Căci cine poate mânca și cine se poate bucura fără El? 26Într-adevăr, omului care este plăcut înaintea Lui, El îi dă înțelepciune, cunoștință și bucurie, dar celui păcătos îi dă munca să adune și să strângă, pentru ca apoi să‑i dea celui plăcut lui Dumnezeu. Și aceasta este deșertăciune și goană după vânt!
