1Et menneskeliv er kun ganske kort,
men alligevel har vi masser af problemer.
2Jeg er som en blomst, der vokser op og visner,
livet passerer forbi som en skygge og er væk.
3Jeg er så ringe og ubetydelig.
Hvorfor ignorerer du mig ikke bare?
4Findes der et menneske helt uden synd?
Er der nogen, som er fuldstændig fejlfri?
5Du har fastsat et menneskes levetid,
den kan tælles i dage og måneder,
den tidsfrist, du har sat, kan ingen af os ændre.
6Giv mig en smule fred, så jeg kan hvile mig,
som en arbejder, der slapper af efter dagens slid.
7Der er mere håb for et træ end for et menneske.
Hvis et træ bliver fældet, skyder det friske skud igen.
8Selv om rødderne i jorden er gamle,
og stubben synes død i markens muld,
9skal der kun en smule vand til
for at hjælpe de nye skud på vej.
10Men når mennesker dør, er det ude med dem.
Når de udånder, er alt forbi.
11Som en sø kan udtørres under tørke,
og en flod kan svinde ind til ingenting,
12sådan er et menneske borte,
når livet først rinder ud.
Det rejser sig ikke fra graven,
så længe himlen og jorden er til.
13Gid du straks ville sende mig ned i Dødsriget
og lade mig hvile der, til din vrede er forbi.
Når den rette tid så er inde,
kan du komme og føre mig op igen.
14Hvis der var håb om at komme tilbage til livet,
kunne jeg bedre holde lidelsen ud
og tålmodigt vente på, at livet blev værd at leve.
15Så ville du kalde på mig, og jeg ville svare,
for du længes efter at se din skabning igen.
16Da ville du overvåge mine skridt,
men ikke tage dig af mine overtrædelser.
17Mine synder bliver gemt i en sæk,
du tilregner mig dem ikke.
18Men som et bjerg kan skride sammen,
som et klippestykke kan slå revner,
19som vand kan udhule en sten og skylle jorden væk,
sådan brister menneskets forhåbninger.
20Det endelige slag mod os mennesker er døden,
med stivnet ansigt går vi bort.
21Børnenes fremtid får vi ikke at se,
vi ved ikke, om det går dem godt eller skidt.
22Vi mærker kun vores egen smerte,
føler kun vores egen sorg.”
1Omul născut din femeie
are zile puține,
dar pline de necaz.
2Răsare ca o floare și se usucă;
fuge ca o umbră și nu rămâne.
3Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om?
Mă chemi Tu la judecată cu Tine?
4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoști numărul lunilor lui
și i‑ai pus hotare pe care nu le poate trece.
6Așa că întoarce‑Ți privirea de la el și lasă‑l,
în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.
7Căci, pentru un copac, mai este speranță:
dacă este tăiat, el continuă să se schimbe,
și lăstarii lui nu încetează să crească.
8Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ
și‑i piere trunchiul în țărână,
9la mireasma apei va înmuguri
și va da ramuri ca o plantă.
10Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga;
omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.
11Așa cum apele se evaporă din mare,
iar râul seacă și se usucă,
12tot așa omul se culcă și nu se mai ridică;
cât vor fi cerurile nu se mai trezește,
nici nu se mai scoală din somnul lui.
13O, de m‑ai ascunde în Locuința Morților,
de m‑ai acoperi până Îți trece mânia
și de mi‑ai hotărî o vreme când să‑Ți amintești de mine!
14Dacă un om moare, oare va mai trăi?
În toate zilele trudei mele,
aș aștepta până va veni schimbarea trupului meu.
15Atunci mă vei chema, și‑Ți voi răspunde;
vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16Atunci îmi vei număra pașii
și nu‑mi vei mai ține în seamă păcatul;
17vei pecetlui fărădelegea mea într‑un sac
și‑mi vei acoperi nelegiuirea.
18Dar așa cum munții cad și se surpă,
iar stânca este mutată din locul ei
19și așa cum apa sapă în piatră,
iar torenții spală pământul,
tot așa distrugi Tu speranța omului.
20Îl învingi pentru totdeauna și el se duce;
îi schimbi înfățișarea și apoi îl izgonești.
21Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe,
dacă sunt înjosiți, el nu vede.
22El simte doar durerea trupului său
și bocește doar pentru sine.“
