Ang Kasayahan ay Walang Kabuluhan
1Sinubukan kong magpakasaya sa mga layaw ng buhay. Pero nakita kong wala rin itong kabuluhan. 2Kamangmangan ang sobrang pagtawa at ang pagpapakasaya ay wala ring kabuluhan. 3Sinubukan kong magpakasaya sa pag-inom ng alak. Kahit na marunong ako, sinubukan kong gumawa ng kamangmangan. Naisip ko lang na baka iyon ang pinakamabuting gawin ng tao sa maikling buhay niya dito sa mundo.
4Gumawa ako ng mga dakilang bagay: Nagpagawa ako ng mga bahay at nagtanim ng mga ubas. 5Nagpagawa ako ng mga taniman at pinataniman ko ito ng sari-saring puno na namumunga. 6Nagpagawa ako ng mga imbakan ng tubig para patubigan ang mga pananim. 7Bumili ako ng mga lalaki at babaeng alipin, at may mga alipin din ako na ipinanganak sa aking bahay. At ako ang may pinakamaraming kawan ng hayop sa lahat ng naging mamamayan ng Jerusalem. 8Nakaipon ako ng napakaraming ginto, pilak at iba pang mga kayamanang galing sa mga hari at mga lugar na aking nasasakupan. Marami akong mang-aawit, lalaki man o babae at marami rin akong mga asawa2:8 mga asawa: Hindi malinaw ang ibig sabihin nito sa Hebreo. – ang kaligayahan ng isang lalaki. 9Ako ang pinakamayaman at pinakamarunong na taong nabuhay sa buong Jerusalem.
10Nakukuha ko ang lahat ng magustuhan ko. Ginawa ko ang lahat ng inakala kong makapagpapaligaya sa akin. Nasiyahan ako sa lahat ng pinaghirapan ko. Ito ang gantimpala sa lahat ng pagsusumikap ko. 11Pero nang isipin kong mabuti ang lahat ng ginawa at pinaghirapan ko, naisip ko na walang kabuluhan ang lahat ng pinagsikapan ko rito sa mundo. 12Ano pa ba ang magagawa ng susunod na hari? Ano pa nga ba, kundi iyong nagawa na rin noong una.
Ang Karunungan at Kamangmangan ay Walang Kabuluhan
Sinubukan ko ring ihambing ang karunungan at ang kamangmangan. 13At nakita kong mas mabuti ang karunungan kaysa sa kamangmangan, gaya ng liwanag na mas mabuti kaysa sa kadiliman. 14Alam ng marunong ang patutunguhan niya, ngunit ang hangal ay lumalakad sa kadiliman. Pero nalaman ko ring pareho lang silang mamamatay. 15Kaya sinabi ko sa aking sarili, “Ang sinapit ng mangmang ay sasapitin ko rin. Kaya anong kabutihan ang mapapala ng pagiging marunong ko? Wala talaga itong kabuluhan!” 16Lahat tayo, marunong man o mangmang ay pare-parehong mamamatay at makakalimutan.
Walang Kabuluhan ang Pagsusumikap
17Kaya kinamuhian ko ang buhay, dahil kahirapan ang dulot ng lahat ng ginagawa rito sa mundo. Ang lahat ng ito ay walang kabuluhan, para ka lang humahabol sa hangin. 18Kinaiinisan ko ang lahat ng pinaghirapan ko dito sa mundo, dahil maiiwan ko lang ang mga ito sa susunod sa akin. 19At sino ang nakakaalam kung marunong siya o mangmang? Maging ano man siya, siya pa rin ang magmamay-ari ng lahat ng pinaghirapan ko ng buong lakas at karunungan. Wala rin itong kabuluhan! 20Kaya nanghinayang ako sa lahat ng pinaghirapan ko rito sa mundo. 21Dahil kahit magsikap ka gamit ang buo mong talino, isip at kakayahan, iiwan mo rin ang lahat ng pinaghirapan mo sa taong hindi naghirap para sa mga bagay na ito. Ito man ay wala ring kabuluhan at hindi makatarungan. 22Kaya ano ang makukuha ng tao sa lahat ng pagsusumikap niya rito sa mundo? 23Lahat ng pinagsumikapan niya sa buong buhay niyaʼy makapagpapasama lang ng kanyang kalooban. Kaya kahit sa gabi ay hindi siya makatulog. Wala rin itong kabuluhan!
24Ang pinakamagandang gawin ng tao ay kumain, uminom at pakinabangan ang mga pinaghirapan niya. Nalaman ko na galing ito sa Dios, 25dahil paano natin makakain at mapapakinabangan ang mga pinaghirapan natin kung hindi ito ibibigay ng Dios? 26Dahil ang taong nagbibigay-lugod sa Dios ay binibigyan niya ng karunungan, kaalaman at kagalakan. At ang makasalanan ay binibigyan ng Dios ng trabaho upang mag-ipon ng kayamanan para ibigay sa taong nagbibigay-lugod sa Dios. Kaya lahat ng pagsisikap ng makasalanan ay walang kabuluhan. Para siyang humahabol sa hangin.
Deșertăciunea plăcerilor
1Am zis atunci inimii mele:
„Voi încerca veselia,
să văd dacă este bună!“
Dar iată că și aceasta este deșertăciune!
2Am zis despre râs: „Este o nebunie!“,
iar despre veselie – „Ce folos are?“
3Am hotărât în inima mea să‑mi încerc trupul cu vin – timp în care inima mea mă va conduce cu înțelepciune – și să îmbrățișez astfel nebunia, până voi înțelege ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în puținele zile ale vieții lor.
4Mi‑am lărgit lucrările: mi‑am construit case și mi‑am sădit vii, 5mi‑am amenajat grădini și parcuri și am plantat în ele pomi cu tot felul de roade. 6Mi‑am făcut iazuri cu apă pentru a uda mulțimea pomilor ce au răsărit. 7Mi‑am cumpărat robi și roabe și am avut fii de robi în casă. Am avut și vite – cirezi și turme – mai multe decât toți cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. 8Mi‑am strâns argint și aur, proprietăți împărătești și provincii. Mi‑am adus cântăreți și cântărețe și, desfătarea fiilor omului, mai multe țiitoare8 Sensul expresiei ebraice este nesigur. Posibil o aluzie la un harem. LXX, Siriacă: un paharnic și femei-paharnic.. 9M‑am îmbogățit și am sporit în avuție mai mult decât toți cei ce fuseseră înaintea mea la Ierusalim și mi‑am păstrat și înțelepciunea.
10Nu am refuzat nimic din ceea ce mi‑au cerut ochii
și nu mi‑am oprit inima de la nicio bucurie,
căci inima mea s‑a bucurat de toată osteneala mea
și aceasta mi‑a fost partea din toată truda mea.
11Apoi, când m‑am uitat la toate lucrările făcute de mâinile mele
și la toată truda cu care le făcusem,
iată că totul este deșertăciune și goană după vânt
și nu există niciun câștig sub soare.
Deșertăciunea înțelepciunii și a prostiei
12Am cântărit apoi înțelepciunea,
nebunia și prostia.
Ce poate să facă omul care vine după împărat,
decât tot ceea ce s‑a făcut și mai înainte?
13Am înțeles că înțelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia,
cu cât este lumina mai de folos decât întunericul.
14Cel înțelept își are ochii în cap,
dar nesăbuitul umblă în întuneric.
Am înțeles însă
că pe amândoi îi așteaptă aceeași soartă14-15 Cu referire la moarte..
15Atunci am zis în inima mea:
„Dacă și pe mine mă așteaptă soarta nesăbuitului,
atunci pentru ce am fost eu nespus de înțelept?“
Și am zis în inima mea:
„Și aceasta este deșertăciune!“
16Căci o amintire veșnică nu va rămâne nici în urma înțeleptului,
nici a nesăbuitului.
În zilele care vin totul este deja dat uitării.
La fel cum moare înțeleptul, tot așa moare și nesăbuitul.
Deșertăciunea ostenelii
17Am ajuns astfel să urăsc viața, pentru că nu mi‑a plăcut ce se întâmplă sub soare, căci totul este deșertăciune și goană după vânt! 18Mi‑am urât toată osteneala pe care eu însumi am depus‑o sub soare și pe care o las omului care vine după mine. 19Cine știe dacă va fi înțelept? Poate că un prost va lua în stăpânire toată osteneala pe care am depus‑o și am administrat‑o cu înțelepciune sub soare…. Și aceasta este deșertăciune! 20M‑am frământat până când inima mea a ajuns la disperare, din cauza ostenelii mele pe care am depus‑o sub soare, 21căci unii oameni lucrează cu înțelepciune, cu pricepere21 Lit.: cunoștință. și cu îndemânare, ca apoi să își lase partea lor unui om care nu s‑a trudit. Dar și aceasta este deșertăciune și un mare rău! 22Căci ce folos are omul din toată munca lui și din toată osteneala pe care sufletul său a depus‑o sub soare? 23Într-adevăr, toate zilele lui sunt pline de necazuri, iar munca sa este doar mâhnire. Nici chiar noaptea nu i se odihnește inima! Și aceasta este deșertăciune!
24Nu există alt bine pentru om decât să mănânce, să bea și să‑și sature sufletul cu tot ce este bun din agoniseala lui. Am înțeles că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. 25Căci cine poate mânca și cine se poate bucura fără El? 26Într-adevăr, omului care este plăcut înaintea Lui, El îi dă înțelepciune, cunoștință și bucurie, dar celui păcătos îi dă munca să adune și să strângă, pentru ca apoi să‑i dea celui plăcut lui Dumnezeu. Și aceasta este deșertăciune și goană după vânt!
