La missione dei dodici apostoli
1Un giorno Gesù riunì i suoi dodici apostoli, e diede loro autorità su tutti i demòni (potere di cacciarli) e la capacità di guarire tutte le malattie.
2Poi li mandò in giro ad annunciare a tutti lʼarrivo del Regno di Dio ed a guarire i malati.
3«Non prendete con voi neppure un bastone», furono le istruzioni di Gesù, «né bisaccia, né cibo e nemmeno denaro. Non prendete abiti di ricambio. 4E siate ospiti in una sola casa per ogni villaggio.
5Se, quando vi presentate in una città, la gente non vi ascolta, voltate le spalle e andatevene. Dimostrerete poi lʼira di Dio contro quella gente, scuotendovi la polvere dai piedi, mentre ve ne andate».
6Così gli apostoli cominciarono il loro giro per i villaggi, predicando il Vangelo e guarendo i malati.
7Quando il re Erode venne a sapere dei miracoli di Gesù, cominciò a preoccuparsi e a farsi un sacco di domande, perché alcuni dicevano: «Questo è Giovanni Battista risuscitato!» 8ed altri: «È Elia o qualche altro antico profeta risorto dai morti!»
Ma Erode disse:
9«Sono stato io a far decapitare Giovanni. Perciò, chi può mai essere questʼuomo, di cui sento dire tutte queste cose?» E cercò di vedere Gesù.
10Tornati dal loro giro, gli apostoli riferirono a Gesù ciò che avevano fatto. Allora Gesù si allontanò con loro in incognito verso la città di Betsàida. 11Ma la folla scoprì dove era diretto e lo seguì. Gesù li accolse tutti di buon grado, parlando loro di nuovo del Regno di Dio, e guarendo quelli che erano ammalati.
12Nel tardo pomeriggio, i dodici discepoli si avvicinarono a Gesù e gli dissero: «Manda questa gente nei villaggi e nelle fattorie qui intorno alla ricerca di cibo e di un alloggio per la notte, perché non cʼè niente da mangiare in questo posto deserto!»
13Ma Gesù rispose: «Pensateci voi a dar loro da mangiare!»
«Ma come? Fra tutti noi abbiamo soltanto cinque pani e due pesci!» replicarono i discepoli. «O ti aspetti che andiamo noi a comprare cibo sufficiente per tutta questa gente?!» 14Perché a quel raduno cʼerano circa cinquemila uomini.
Allora Gesù ordinò ai discepoli di far sedere la gente a terra, a gruppi di circa cinquanta persone. 15E così fecero.
16Poi prese i cinque pani e i due pesci e, alzando gli occhi al cielo, ringraziò di quel cibo; ne fece poi tante parti che diede ai discepoli, perché le distribuissero alla folla. 17E tutti mangiarono e si saziarono; non solo, dopo furono raccolti ben dodici ceste di avanzi!
18Un giorno, mentre Gesù si era ritirato a pregare e i discepoli erano con lui, egli domandò loro: «Chi dice la gente che io sia?» 19«Alcuni dicono che sei Giovanni Battista», gli risposero, «altri, invece, che sei Elia, o uno degli antichi profeti risuscitati».
20Poi Gesù chiese loro: «E voi?… Chi pensate che io sia?»
Rispose Pietro: «Tu sei Cristo, il Salvatore promesso da Dio!»
21Allora Gesù ordinò loro severamente di non dirlo a nessuno, e aggiunse: 22«Perché io, il Messia, devo soffrire molto. Devo essere disprezzato dai capi giudei, dagli anziani, dai capi sacerdoti e dai dottori della legge. E sarò ucciso, ma dopo tre giorni risusciterò!»
23Poi disse a tutti loro: «Chi vuole seguirmi, deve smettere di pensare a se stesso, e deve essere pronto a portare la propria croce ogni giorno, restandomi vicino!
24Chi perde la sua vita per amor mio la salverà, ma chi vorrà salvare la propria vita la perderà. 25E che vantaggio cʼè se si guadagna tutto il mondo, quando ciò significa rovinare se stesso o perdere la propria vita?
26Quando io, il Messia, verrò nella mia gloria, nella gloria di mio Padre e dei santi angeli, allora mi vergognerò di tutti quelli che ora si vergognano di me e delle mie parole. 27Ma questa è la pura verità: alcuni di voi che sono qui presenti non moriranno finché non avranno visto il Regno di Dio».
Gesù nella sua gloria
28Otto giorni dopo, Gesù prese Pietro, Giacomo e Giovanni e salì sulla collina a pregare. 29Mentre stava pregando, il suo viso cominciò a risplendere e i suoi abiti divennero di un bianco abbagliante e luminoso.
30Poi apparvero due uomini che stavano parlando con lui: erano Mosè ed Elia! 31Il loro aspetto era splendente, glorioso. Parlavano con Gesù della sua morte a Gerusalemme, che doveva verificarsi secondo il progetto di Dio.
32Pietro e gli altri, presi dalla sonnolenza, si erano addormentati profondamente. Svegliandosi, videro Gesù splendente e glorioso e i due uomini che parlavano con lui. 33Mentre Mosè ed Elia stavano per andarsene, Pietro, tutto confuso e senza rendersi conto di ciò che stava dicendo, esclamò entusiasta: «Maestro, comʼè bello stare qui! Facciamo tre tende: una per te, una per Mosè ed una per Elia!»
34Stava ancora parlando, che si formò una nube sopra di loro. I discepoli furono presi da un vero terrore, quando la nuvola li avvolse.
35E una voce dalla nuvola disse: «Questo è mio Figlio, che io ho scelto, ascoltatelo!»
36Quando la voce tacque, Gesù era di nuovo solo con i suoi discepoli. Essi non dissero a nessuno ciò che avevano visto, se non molto tempo dopo.
37Il giorno dopo, mentre scendevano dalla collina, una gran folla andò incontro a Gesù. 38Un uomo tra la gente gli gridò: «Maestro, ti prego, vieni a vedere mio figlio, è lʼunico che ho, 39e un demonio continua a prenderlo di mira. Lo fa urlare e gli fa venire delle convulsioni tali da avere la bava alla bocca. Lo colpisce continuamente e non lo lascia quasi mai in pace. 40Ho pregato i tuoi discepoli di cacciarlo, ma non ci riescono!» 41«Gente testarda e senza fede!» disse Gesù, «Per quanto ancora dovrò stare con voi e sopportarvi? Portami qui tuo figlio!»
42Mentre il ragazzo sʼavvicinava, il demonio lo scaraventò a terra con violente convulsioni. Ma Gesù ordinò al diavolo di uscire, guarì il ragazzo, poi lo rese a suo padre.
43La gente rimase di stucco nel vedere così manifestata la potenza di Dio.
Nel frattempo, mentre tutti si meravigliavano per le grandi cose che Gesù faceva, egli disse ai discepoli: 44«Ascoltate bene e ricordate ciò che vi dico. Io, il Messia, sto per essere tradito!» 45I discepoli però non capivano quelle parole: per loro erano un mistero, come se fossero coperte da un velo; ma non avevano il coraggio di chiedere a Gesù una spiegazione.
46Fra i discepoli sorse poi una questione per stabilire chi di loro sarebbe stato il più grande nel Regno di Dio. 47Ma Gesù, che conosceva i loro pensieri, prese un bambino e, tenendolo vicino, 48disse loro: «Chi accoglie con amore un bambino come questo, accoglie me. E chi accoglie me, accoglie Dio che mi ha mandato. Il vostro amore per gli altri è la misura della vostra grandezza». 49Giovanni, suo discepolo, gli si avvicinò, dicendo: «Maestro, abbiamo visto uno che si serviva del tuo nome per cacciare i demòni e noi glielo abbiamo vietato. Dopo tutto, non è del nostro gruppo!» Ma Gesù rispose:
50«Non avreste dovuto farlo, perché chi non è contro di voi è con voi».
51Poiché si avvicinava il tempo del suo ritorno in cielo, Gesù si mise risolutamente in cammino per Gerusalemme 52e mandò avanti alcuni dei suoi per cercare alloggio in un villaggio della Samaria. 53Ma la gente del villaggio non voleva avere a che fare con loro, perché erano diretti a Gerusalemme.
54Quando seppero ciò che era successo, Giacomo e Giovanni dissero a Gesù: «Maestro, vuoi che ordiniamo che scenda un fuoco dal cielo che li bruci tutti?» 55Ma Gesù, si voltò verso di loro e li rimproverò severamente. 56Poi si diressero verso un altro villaggio.
57Strada facendo, un tale disse a Gesù: «Ti seguirò sempre, ovunque tu vada!»
58Ma Gesù rispose: «Ricorda, io non possiedo neppure un cuscino su cui appoggiare la testa. Le volpi hanno una tana e gli uccelli hanno un nido, ma io, il Messia, non ho casa qui in terra».
59Unʼaltra volta Gesù invitò un uomo a diventare suo discepolo. Quello accettò, ma voleva prima seppellire suo padre.
60Gesù rispose: «Lascia che siano quelli che sono morti spiritualmente a preoccuparsi di queste cose! Il tuo dovere invece è quello di venire ad annunciare il Regno di Dio a tutto il mondo!»
61Un altro disse a Gesù: «Sì, Signore, verrò, ma prima lascia che vada a salutare i miei».
62Ma Gesù gli disse: «Nessuno che ha messo mano allʼaratro e poi si volta indietro è adatto per il Regno di Dio!»
Trimiterea celor doisprezece
(Mt. 10:9-14; Mc. 6:7-13)
1Isus i‑a chemat pe cei doisprezece, le‑a dat putere și autoritate peste toți demonii și peste boli, ca să le vindece, 2și i‑a trimis să proclame Împărăția lui Dumnezeu și să‑i vindece pe cei neputincioși.
3El le‑a zis: „Să nu luați nimic cu voi pe drum – nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici argint și să nu aveți două cămăși. 4În orice casă intrați, rămâneți acolo și din locul acela să plecați. 5Și oriunde nu vă vor primi, scuturați‑vă praful de pe picioare când ieșiți din cetatea aceea, drept mărturie împotriva lor!“
6Ei au plecat și au călătorit prin sate, vestind Evanghelia și vindecând pretutindeni.
Confuzia lui Irod despre Isus
(Mt. 14:1-2; Mc. 6:14-16)
7Tetrarhul Irod7 Vezi nota de la 3:1. a auzit despre toate câte se întâmplaseră și era nedumerit, pentru că unii ziceau că Ioan fusese înviat dintre cei morți. 8Alții ziceau că s‑a arătat Ilie, iar alții că a înviat vreun profet dintre cei din vechime. 9Dar Irod a zis: „Pe Ioan l‑am decapitat. Deci Cine este Acesta despre Care aud asemenea lucruri?“ Și căuta să‑L vadă.
Isus hrănește peste cinci mii de oameni
(Mt. 14:13-21; Mc. 6:32-44; In. 6:1-13)
10Când s‑au întors, apostolii I‑au povestit lui Isus tot ce au făcut. El i‑a luat deoparte și s‑au retras, doar ei singuri, spre o cetate numită Betsaida. 11Dar mulțimile au aflat lucrul acesta și L‑au urmat. El le‑a primit bine, le‑a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu și i‑a vindecat pe cei care aveau nevoie de vindecare.
12Când ziua a început să se sfârșească, cei doisprezece s‑au apropiat și I‑au zis:
– Lasă mulțimea să se ducă prin satele și cătunele dimprejur, ca să găsească găzduire și provizii, fiindcă aici suntem într‑un loc pustiu.
13Însă El le‑a zis:
– Dați‑le voi să mănânce!
Ei I‑au răspuns:
– N‑avem cu noi mai mult de cinci pâini și doi pești. Le putem da numai dacă ne ducem noi să cumpărăm mâncare pentru tot poporul acesta!
14Căci erau aproape cinci mii de bărbați.
Isus le‑a zis ucenicilor Săi:
– Puneți‑i să se așeze în grupuri de aproximativ cincizeci!
15Ei au făcut întocmai – i‑au pus pe toți să se așeze. 16Isus a luat cele cinci pâini și cei doi pești și, privind spre cer, le‑a binecuvântat și le‑a frânt. Apoi le‑a dat ucenicilor ca să le așeze înaintea mulțimii. 17Ei au mâncat cu toții și s‑au săturat. Și s‑au ridicat douăsprezece coșnițe pline cu firimiturile rămase.
Mărturisirea de credință a lui Petru
(Mt. 16:13-16; Mc. 8:27-29)
18Într‑o zi, în timp ce Se ruga singur, cu El fiind doar ucenicii, Isus i‑a întrebat, zicând:
– Cine zic mulțimile că sunt Eu?
19Ei, răspunzând, au zis:
– Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții zic că ești Ilie, iar alții spun că a înviat un profet dintre cei din vechime.
20El le‑a zis:
– Dar voi, cine ziceți că sunt Eu?
Petru, răspunzând, a zis:
– Tu ești Cristosul lui Dumnezeu!
Isus vorbește despre moartea și învierea Sa
(Mt. 16:21-23; Mc. 8:31-33)
21Însă Isus le‑a atras atenția și le‑a poruncit să nu spună nimănui aceasta, 22zicând:
– Fiul Omului trebuie să sufere multe și să fie respins de către bătrâni22 Probabil membri laici ai Sinedriului (vezi și 22:66), capi ai celor mai importante familii evreiești [peste tot în carte]., de către conducătorii preoților și de către cărturari, să fie omorât, iar a treia zi să fie înviat.
Prețul uceniciei
(Mt. 16:24-28; Mc. 8:34–9:1)
23Apoi le‑a spus tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze. 24Căci oricine vrea să‑și salveze viața, o va pierde, dar cel ce‑și pierde viața de dragul Meu, acela o va salva. 25Într-adevăr, la ce i‑ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă s‑ar distruge sau s‑ar pierde pe sine însuși? 26Căci de cel ce îi va fi rușine de Mine și de cuvintele Mele, de acela Îi va fi rușine și Fiului Omului când va veni în slava Sa, a Tatălui și a sfinților îngeri. 27Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta nicidecum moartea înainte de a vedea Împărăția lui Dumnezeu.27 Posibil ca această predicție să se refere la episodul „schimbării la față“ (vezi v. 29, 32 și 2 Pet. 1:16) sau la episodul „coborârii Duhului Sfânt“, din F.A. 2.“
Schimbarea la față
(Mt. 17:1-13; Mc. 9:2-13)
28Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus i‑a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și a urcat pe munte ca să Se roage. 29În timp ce Se ruga, I s‑a schimbat înfățișarea feței, iar hainele Lui au devenit strălucitor de albe. 30Și iată că doi bărbați stăteau de vorbă cu El – erau Moise și Ilie, 31care se arătaseră în slavă. Ei vorbeau despre plecarea31 Lit.: exodul, termen folosit doar de două ori în NT cu privire la moartea iminentă a unei persoane (vezi și 2 Pet. 1:15). Termenul poartă cu sine nu doar ideea de moarte, ci și pe aceea de înviere și înălțare. Pe de altă parte, prezența lui Moise și folosirea acestui termen în acest context, pot să sugereze scopul morții și învierii lui Cristos: eliberarea omenirii de sub tirania păcatului. Lui, pe care urma s‑o ducă la îndeplinire în Ierusalim. 32Petru și cei ce erau cu el erau îngreunați de somn, dar când s‑au trezit bine au văzut slava Lui și pe cei doi bărbați care stăteau împreună cu El. 33Tocmai când aceștia se despărțeau de El, Petru I‑a zis lui Isus: „Stăpâne, este bine să fim aici! Să facem trei corturi: unul pentru Tine, unul pentru Moise și unul pentru Ilie.“ Nu știa ce zice.
34În timp ce spunea el aceste lucruri, a venit un nor și i‑a acoperit. Când au intrat în nor, s‑au înspăimântat. 35Și din nor s‑a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu, pe Care L‑am ales35 Sau: Fiul Meu, Alesul Meu (vezi Is. 42:1). Unele mss conțin: Fiul Meu preaiubit, iar altele, Fiul Meu preaiubit, în Care‑Mi găsesc plăcerea.! De El să ascultați!“
36Când s‑a auzit glasul, Isus Se afla acolo singur. Ei au păstrat tăcerea și, în zilele acelea, n‑au istorisit nimănui nimic despre lucrurile pe care le văzuseră.
Vindecarea unui băiat demonizat
(Mt. 17:14-19; Mc. 9:14-29)
37În ziua următoare, când au coborât de pe munte, o mare mulțime L‑a întâmpinat pe Isus.
38Și iată că un bărbat din mulțime a strigat:
– Învățătorule, Te rog fierbinte să privești cu îndurare la fiul meu, căci este singurul meu fiu! 39Iată, un duh îl apucă și deodată el începe să strige. Duhul îl face să aibă convulsii și spume la gură și cu greu pleacă de la el, lăsându‑l zdrobit! 40I‑am rugat fierbinte pe ucenicii Tăi să‑l alunge, dar n‑au putut.
41Isus, răspunzând, a zis:
– O, generație necredincioasă și pervertită! Până când voi mai fi cu voi și vă voi mai îngădui? Adu‑l aici pe fiul tău!
42Chiar în timp ce băiatul se apropia, demonul l‑a trântit la pământ și l‑a aruncat în convulsii. Dar Isus a mustrat duhul necurat, l‑a vindecat pe băiat și l‑a dat înapoi tatălui său. 43Toți au rămas uimiți de măreția lui Dumnezeu.
Isus vorbește din nou despre moartea și învierea Sa
(Mt. 17:22-23; Mc. 9:30-32)
Dar în timp ce toți se mirau de toate lucrurile pe care le făcea El, Isus le‑a zis ucenicilor Săi: 44„Plecați bine urechea la cuvintele acestea: Fiul Omului urmează să fie predat44 Verbul poate însemna și a trăda. Totuși, sensul literal este a preda. în mâinile oamenilor.“ 45Ei însă nu pricepeau cuvintele acestea; fuseseră ascunse de ei, ca să nu le înțeleagă. Și se temeau să‑L întrebe cu privire la aceste cuvinte.
Cine este cel mai mare?
(Mt. 18:1-5; Mc. 9:33-37)
46Apoi a început o dispută între ei cu privire la cine ar fi cel mai mare dintre ei.
47Dar Isus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copilaș, l‑a pus să stea lângă El 48și le‑a zis:
– Oricine îl primește în Numele Meu pe acest copilaș, pe Mine Mă primește, iar cel ce Mă primește pe Mine Îl primește pe Cel Ce M‑a trimis pe Mine. Căci cine este cel mai mic dintre voi toți, acela este cel mai mare.
De partea lui Isus
(Mc. 9:38-40)
49Atunci Ioan, răspunzând, a zis:
– Stăpâne, noi am văzut pe cineva care alunga demoni în Numele Tău și l‑am oprit, pentru că nu ne urmează.
50Dar Isus i‑a zis:
– Nu‑l opriți, pentru că cel care nu este împotriva voastră este de partea voastră.
Opoziție din partea samaritenilor
51Când s‑a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Și‑a îndreptat hotărât fața să meargă la Ierusalim. 52A trimis înaintea Lui niște mesageri, care s‑au dus și au intrat într‑un sat al samaritenilor52 Populație de rasă amestecată, rezultată în urma căsătoriilor dintre israeliții rămași după deportarea asiriană (722 î.Cr.) și populațiile aduse din alte părți de către asirieni (2 Regi 17:24). În timpul lui Isus, între iudei și samariteni exista o foarte mare ostilitate (vezi In. 4:9)., ca să facă pregătirile pentru El. 53Dar aceștia nu L‑au primit, pentru că fața Sa se îndrepta spre Ierusalim.
54Când au văzut acest lucru, Iacov și Ioan, ucenicii Lui, au zis:
– Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer și să‑i mistuie, cum a făcut Ilie?
55Însă Isus, întorcându‑Se, i‑a mustrat și a zis:
– Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! 56Căci Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască!
Apoi au plecat într‑un alt sat.
Costurile uceniciei
(Mt. 8:19-22)
57În timp ce mergeau pe drum, cineva I‑a zis:
– Doamne, Te voi urma oriunde vei merge!
58Însă Isus i‑a spus:
– Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să‑Și plece capul.
59Altuia i‑a zis:
– Urmează‑Mă!
Dar acela I‑a răspuns:
– Doamne, dă‑mi voie mai întâi să mă duc să‑l înmormântez pe tatăl meu!59 În primul secol, trupul decedat al unei persoane era pus într‑un mormânt săpat în stâncă și lăsat acolo timp de un an. După acea perioadă, osemintele erau luate pentru a fi puse într‑un osuar și îngropate. Acest obicei avea la bază crezul potrivit căruia persoana decedată primea ispășire de păcate după ce carnea trupului său mort putrezea. Este foarte probabil ca Isus să fi avut în vedere acest obicei în răspunsul Său, criticându‑l implicit pentru absurditatea lui.
60Dar Isus i‑a zis:
– Lasă morții să‑și înmormânteze morții,60 Fraza poate avea următoarele sensuri: (1) poate fi un idiom, cu sensul: „Sunt lucruri mai importante de făcut“; (2) limbajul poate fi unul figurat: „Lasă morții (spiritual vorbind) să‑și înmormânteze morții (fizic vorbind)“; (3) limbajul poate fi unul literal; Isus pur și simplu subliniază urgența și importanța proclamării Împărăției lui Dumnezeu. iar tu du‑te și vestește Împărăția lui Dumnezeu!
61Un altul a zis:
– Te voi urma, Doamne, însă dă‑mi voie mai întâi să‑mi iau rămas bun de la cei din casa mea!
62Dar Isus i‑a răspuns:
– Niciun om care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu!
