1O, de ai deschide cerurile și ai coborî!
Cum ar tremura munții înaintea Ta!
2Ca focul care aprinde vreascurile
sau face ca apa să fiarbă,
așa să‑Ți faci cunoscut Numele vrăjmașilor Tăi,
pentru ca neamurile să tremure înaintea Ta!
3Când ai făcut lucruri de temut,
la care nu ne așteptam,
când ai coborât,
munții s‑au cutremurat înaintea Ta.
4Încă din vechime nimeni n‑a auzit, nici n‑a pomenit,
și niciun ochi n‑a văzut
un alt Dumnezeu în afară de Tine,
Care să lucreze pentru cei ce‑L așteaptă.
5Tu vii în întâmpinarea celor ce,
cu bucurie, împlinesc dreptatea,
a celor ce, pe căile Tale, își aduc aminte de Tine.
Dar iată că Te‑ai mâniat,
pentru că am continuat să păcătuim împotriva lor.
Vom mai fi izbăviți?5 Sensul ultimelor trei versuri este nesigur.
6Toți am devenit ca niște necurați
și toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită.
Toți ne veștejim ca o frunză,
și nelegiuirile noastre ne mătură ca vântul.
7Nu este nimeni care să cheme Numele Tău
sau să încerce să se țină strâns de Tine,
căci Ți‑ai ascuns fața de noi,
și ne‑ai lăsat să pierim din cauza nelegiuirilor noastre.
8Dar Doamne, Tu ești Tatăl nostru!
Noi suntem lutul, iar Tu ești olarul nostru;
noi toți suntem lucrarea mâinii Tale.
9Nu Te mânia prea tare, Doamne!
Nu‑Ți aminti de nelegiuire pentru totdeauna!
Iată, privește, Te rugăm, la poporul Tău,
la noi toți!
10Cetățile Tale sfinte au devenit o pustie;
Sionul însuși este o pustie,
iar Ierusalimul o pustietate.
11Casa noastră sfântă și măreață,
în care părinții noștri Te lăudau,
a fost dată pradă flăcărilor
și toate lucrurile în care ne găseam plăcerea sunt ruine.
12După toate acestea,
Te vei abține Doamne?
Vei tăcea și ne vei umili atât de mult?
1Oh! Se rompesses os céus e descesses! Como as montanhas haveriam de tremer na tua presença! 2O fogo consumidor da tua glória faria arder os gravetos e ferver a água. As nações estremeceriam perante ti e os teus inimigos seriam forçados a reconhecer as razões de toda a tua fama! 3Assim acontecia antes, quando descias e fazias coisas tremendas muito para além do que poderíamos pensar e, nessas alturas, como tremiam os montes! 4Porque desde que o mundo começou a existir nunca ninguém viu ou ouviu algum deus como o nosso, que faz tais coisas para aqueles que esperam por ele! 5Tu estás pronto a receber de braços abertos aqueles que têm prazer em praticar o bem, que seguem os caminhos de Deus.
Mas nós não somos desses. Estamos constantemente a pecar e assim tem sido toda a nossa vida. Por isso, o teu castigo pesa sobre nós. Como é que gente como nós pode ser salva? 6Estamos todos sujos, infetados de pecado. Quando fomos vestir aquilo que considerávamos os nossos valiosos fatos de justiça, vimos bem que não eram mais do que trapos imundos. Somos semelhantes às folhas de outono que murcham, secam e caem. Todos os nossos pecados, como um ciclone, nos arrebatam e nos levam. 7E ninguém invoca o teu nome ou roga pela tua clemência. Eis a razão por que te desviaste de nós e nos lanças sobre os nossos pecados.
8Contudo, ó Senhor, és o nosso Pai! Somos o barro e tu és o oleiro! Somos todos criados pelas tuas mãos! 9Oh! Não te enfureças tanto connosco, Senhor, e não tenhas para sempre na tua lembrança os nossos pecados! Vê, repara que somos todos teu povo! 10As tuas santas cidades estão destruídas. Sião parece um deserto e Jerusalém um lugar desolado. 11O nosso santo e belo templo, onde os nossos pais te louvaram, está derrubado, e todas as belas coisas que continha estão destruídas. 12Será que depois disto tudo ainda recusas socorrer-nos, Senhor? Ficarás silencioso e quererás castigar-nos ainda mais?
