Soliloquio de Job
1Job, retomando la palabra, dijo:
2«¡Cómo añoro los meses que se han ido,
los días en que Dios me cuidaba!
3Su lámpara alumbraba sobre mi cabeza
y por su luz podía andar entre tinieblas.
4¡Qué días aquellos, cuando yo estaba en mi apogeo
y Dios bendecía mi casa con su íntima amistad!
5Cuando aún estaba conmigo el Todopoderoso
y mis hijos me rodeaban;
6cuando ante mí corrían ríos de crema
y de las rocas fluían arroyos de aceite.
7»Cuando ocupaba mi puesto en el concejo de la ciudad29:7 cuando ocupaba … ciudad. Lit. cuando salía yo a las puertas de la ciudad.
y en la plaza pública tomaba asiento,
8los jóvenes al verme se hacían a un lado
y los ancianos se ponían de pie;
9los jefes se abstenían de hablar
y se tapaban la boca con las manos;
10los nobles bajaban la voz
y la lengua se pegaba a su paladar.
11Los que me oían, hablaban bien de mí;
los que me veían, me alababan.
12Si el pobre recurría a mí, yo lo rescataba
y también al huérfano si no tenía quien lo ayudara.
13Me bendecían los desahuciados;
¡por mí gritaba de alegría el corazón de las viudas!
14De justicia y rectitud me revestía;
ellas eran mi manto y mi turbante.
15Para los ciegos fui sus ojos;
para los tullidos, sus pies.
16Fui padre de los necesitados
y defensor de los extranjeros.
17A los malvados les rompí las mandíbulas;
¡de sus dientes les arrebaté la presa!
18»Llegué a pensar: “Moriré en mi propia casa;
mis días serán incontables como la arena del mar.
19Mis raíces llegarán hasta las aguas;
el rocío de la noche se quedará en mis ramas.
20Mi gloria conservará en mí su lozanía
y el arco en mi mano se mantendrá firme”.
21»La gente me escuchaba expectante
y en silencio aguardaba mi consejo.
22Hablaba yo y nadie replicaba;
mis palabras hallaban cabida29:22 hallaban cabida. Lit. caían como gotas. en sus oídos.
23Anhelaban mis palabras
como quien espera las lluvias de primavera.
24Si yo les sonreía, no podían creerlo;
mi rostro sonriente los reanimaba.29:24 mi rostro … reanimaba. Lit. la luz de mi rostro no los hacía caer.
25Yo les indicaba el camino a seguir;
me sentaba a la cabecera;
habitaba entre ellos como un rey entre su tropa,
como quien consuela a los que están de luto.
1Iov și‑a continuat discursul și a zis:
2„Ce n‑aș da să fiu ca în lunile din trecut,
ca în zilele când mă păzea Dumnezeu,
3când candela Lui strălucea peste capul meu,
și, prin lumina Lui, umblam în întuneric,
4ca atunci când eram în zilele rodniciei mele,
când sfatul lui Dumnezeu era peste cortul meu,
5când Cel Atotputernic era încă cu mine,
când copiii mei erau în jurul meu,
6când mi se scăldau pașii în smântână,
iar stânca turna lângă mine pâraie de ulei.
7Când ieșeam la poarta cetății,
când îmi pregăteam scaunul în piață,
8cei tineri mă vedeau și se trăgeau înapoi,
iar cei în vârstă se ridicau și rămâneau în picioare,
9conducătorii se opreau din vorbit
și‑și puneau mâna la gură,
10glasul conducătorilor amuțea
și li se lipea limba de cerul gurii.
11Oricine mă auzea mă numea fericit,
și oricine mă vedea era de partea mea,
12pentru că scăpam pe săracul care striga după ajutor
și pe orfanul care nu avea sprijin.
13Omul care murea mă binecuvânta;
făceam inima văduvei să cânte de bucurie.
14Îmbrăcam dreptatea ca pe o haină,
judecata dreaptă îmi era robă și turban;
15eram ochi pentru cel orb
și picior pentru cel olog;
16eram tată pentru cel nevoiaș
și cercetam cauza celui străin.
17Zdrobeam colții celui nedrept
și smulgeam prada din dinții lui.
18Îmi ziceam: «Voi muri în cuibul meu,
și zilele mele vor fi multe ca nisipul.
19Rădăcina mea va ajunge la apă,
și roua va înnopta pe ramurile mele.
20Gloria20 Cu referire la suflet, cea mai nobilă parte a ființei umane. mea va fi mereu proaspătă alături de mine
și arcul meu va fi mereu nou în mâna mea.»
21Toți mă ascultau și așteptau,
tăceau așteptând sfatul meu.
22După ce vorbeam eu, nu mai vorbea nimeni,
și cuvântul meu cădea peste ei ca picăturile de ploaie.
23Ei mă așteptau ca pe ploaie,
își deschideau gura ca după o ploaie târzie23 Sau: ploaie primăvăratică, sezonul ploios începând în octombrie și sfârșindu‑se în aprilie..
24Când le zâmbeam, nu le venea să creadă,
și nu făceau să pălească seninătatea feței mele.24 Sensul versetului este nesigur.
25Le alegeam calea și locuiam ca un conducător,
sălășluiam ca un rege în mijlocul cetelor sale,
eram ca unul care îi mângâie pe cei ce bocesc.
