Eclesiastul 4:1-16
Deșertăciunea ordinii sociale
M‑am uitat apoi și am văzut toate asupririle care se comit sub soare. Și iată că
lacrimile celor asupriți
nu aveau alinare;
puterea era de partea asupritorilor lor
și nu exista scăpare pentru cei persecutați.
Atunci i‑am felicitat pe cei morți,
care au murit deja,
mai mult decât pe cei vii,
care sunt încă în viață.
Dar mai bine decât pentru oricare dintre aceștia,
este pentru cel care nu s‑a născut încă,
pentru cel ce nu a văzut încă faptele rele
care sunt făcute sub soare.
Am văzut că orice osteneală și orice îndemânare la lucru este din cauza invidiei dintre un bărbat și semenul său, iar aceasta este deșertăciune și goană după vânt.
Nesăbuitul își încrucișează mâinile
și își mănâncă propria carne.
Mai bine o mână plină de odihnă,
decât amândoi pumnii plini de osteneală
și goană după vânt!
Am mai văzut o deșertăciune sub soare:
există câte un om singur, care nu are pereche alături,
și nu are nici fiu și nici frate.
Totuși, toată munca lui nu are sfârșit,
iar ochii lui nu se satură de bogăție.
„Pentru cine mă ostenesc
și‑mi lipsesc sufletul de fericire?“
Și aceasta este o deșertăciune
și un lucru rău.
Mai bine doi, decât unul,
pentru că doi obțin o plată mai bună pentru munca lor.
Căci dacă vor cădea,
unul din ei îl va ridica pe prietenul său.
Dar vai de cel care cade
și nu există un altul care să‑l ridice!
Tot astfel, dacă se culcă doi, se încălzesc,
dar dacă cineva este singur, cum se poate încălzi?
Tot astfel, dacă pe unul singur îl împresoară cineva,
doi pot să i se împotrivească,
iar funia împletită în trei nu este ruptă ușor.
Mai bine tânăr sărac, dar înțelept, decât rege bătrân și nesăbuit, care niciodată nu se lasă îndrumat, căci cel dintâi poate ajunge la domnie direct din temniță, chiar să se fi născut sărac în regatul celui din urmă. Am văzut cum toți cei vii, care umblă sub soare, l‑au urmat pe tânărul care este al doilea după rege, cel care va domni după acesta. Tot poporul și toți cei înaintea cărora mergea el erau fără număr.16 Lit.: fără sfârșit. Totuși, cei de după el nu se vor mai bucura de acest tânăr. Și aceasta este deșertăciune și goană după vânt!
Eclesiastul 5:1-20
Păzește‑te de promisiuni pripite
Păzește‑ți piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu și apropie‑te mai bine să asculți, decât să aduci jertfa nesăbuiților, căci ei nu știu că săvârșesc un rău.
Nu te grăbi să‑ți deschizi gura,
și inima ta să nu se pripească
să rostească ceva înaintea lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu este în ceruri,
iar tu ești pe pământ;
de aceea cuvintele tale să fie cumpănite.
Căci un vis vine datorită mulțimii treburilor,
iar glasul nesăbuitului vine prin mulțimea cuvintelor.3 Sau: discursul nesăbuitului se naște din mulțimea cuvintelor.
Când faci un jurământ înaintea lui Dumnezeu, să nu întârzii să‑l împlinești, căci Lui nu‑I plac nesăbuiții. Așadar, împlinește‑ți jurământul! Este mai bine să nu faci jurăminte, decât să faci jurăminte și să nu le împlinești. Nu lăsa gura să‑ți ducă trupul în păcat, așa încât să‑i zici mesagerului: „A fost o greșeală!“ De ce să Se mânie Dumnezeu din cauza glasului tău și să nimicească lucrarea mâinilor tale? Așa cum este deșertăciune în mulțimea viselor, tot așa este și în mulțimea cuvintelor.7 Sau: Căci în mulțimea viselor este atât deșertăciune, cât și mulțime de cuvinte. Așadar, teme‑te de Dumnezeu!
Deșertăciunea bogăției
Când vezi că, într‑o provincie, săracul este asuprit, iar dreptatea și omul drept sunt persecutați, să nu te miri de lucrurile acestea, căci un dregător veghează peste un alt dregător, iar peste amândoi veghează alții și mai mari! Cu toții au parte de resursele țării, iar menirea unui rege este de a apăra ogoarele9 Sensul celei de‑a doua părți a versetului este nesigur; sau țării; chiar și regele are parte de resursele ogoarelor..
Cel ce iubește argintul, nu se satură de argint,
iar cine iubește bogăția, nu are câștig.
Și aceasta este o deșertăciune!
Când se înmulțesc bunătățile,
se înmulțesc și cei ce le mănâncă;
și ce câștig mai are stăpânul lor,
decât doar că le vede cu ochii lui?
Dulce este somnul lucrătorului,
fie că a mâncat puțin, fie că a mâncat mult,
însă bogatului, îndestularea nu‑i oferă liniștea pentru odihnă.
Există un rău tulburător pe care l‑am văzut sub soare:
bogăție păstrată pentru13 Sau: de către. stăpânul ei, dar spre răul său,
și bogăție pierdută printr‑un negoț nereușit.
Astfel, fiul care i s‑a născut
nu mai rămâne cu nimic în mâini.
Gol a ieșit din pântecul mamei sale
și tot așa s‑a și întors, plecând precum a venit.
Nimic nu a luat din osteneala lui,
din tot ce‑i aparținuse.
Și acest lucru este un mare rău:
întocmai cum vine omul, așa și pleacă,
și ce câștig are omul din aceasta?!
S‑a ostenit în zadar!
Toată viața lui a mâncat pe întuneric,
cu multă tulburare, cu suferință și cu mânie.
Iată ce am văzut eu că este bine și frumos: ca omul să mănânce, să bea și să guste18 Lit.: să vadă. fericirea în timpul întregii lui osteneli depuse sub soare sub soare în puținele zile ale vieții sale, pe care i le‑a dat Dumnezeu, căci aceasta este partea sa. De asemenea, orice om, căruia Dumnezeu i‑a dat bogăție și averi și căruia i‑a dat dreptul să se înfrupte din ele, să‑și ia partea ce i se cuvine din ele și să se bucure de osteneala lui; acesta este un dar de la Dumnezeu. Căci el nu se gândește prea mult la cât de trecătoare îi este viața, fiindcă Dumnezeu îl ține ocupat cu bucuria inimii lui.
Eclesiastul 6:1-12
Există un rău pe care l‑am văzut sub soare, un mare rău pentru fiii oamenilor. Dumnezeu îi dă unui om bogăție, averi și glorie, așa încât nu‑i lipsește nimic din ceea ce‑și dorește, însă Dumnezeu nu‑i dă dreptul să se bucure de ele, ci dă acest drept unui străin. Aceasta este o deșertăciune și un rău tulburător!
Dacă unui om i s‑ar naște o sută de copii și ar trăi mulți ani, iar zilele anilor lui i s‑ar înmulți, dar sufletul lui nu s‑ar sătura de fericire și n‑ar avea parte nici măcar de înmormântare, eu zic că îi este mai bine unei stârpituri, decât îi este lui! Căci stârpitura vine în zadar și pleacă în întuneric, iar numele îi rămâne acoperit în întuneric. Deși ea n‑a văzut și n‑a cunoscut soarele, totuși, este mai multă liniște pentru aceasta, decât pentru celălalt, chiar dacă celălalt ar fi trăit de două ori o mie de ani, dar fără să fi văzut fericirea. Oare nu merg toate într‑un singur loc?
Toată osteneala omului este pentru gura lui;
totuși, pofta lui nu este împlinită.
Căci ce avantaj are înțeleptul față de cel nesăbuit?
Ce avantaj are săracul,
știind cum să se poarte înaintea celor vii?
Mai bine ce vezi cu ochii,
decât umblarea după pofte!
Dar și aceasta este deșertăciune
și goană după vânt!
Ceea ce există de mult timp a fost deja numit
și ce este omul a fost cunoscut deja;
el nu se poate judeca cu Cel Ce este mai tare decât el.
Cu cât sunt mai numeroase cuvintele,
cu atât este mai mare deșertăciunea!
Și ce folos are omul din aceasta?
Cine știe ce este bine cu adevărat pentru om în scurta lui viață, în zilele vieții lui deșarte, pe care le petrece ca o umbră? Cine îi poate spune omului ce va fi după el sub soare?
