1Ó Senhor, lembra-te de tudo o que nos sobreveio! Vê quantas tristezas temos de aguentar!
2Os nossos lares, a nossa nação, estão cheios de estrangeiros.
3Somos órfãos; os nossos pais morreram; as nossas mães estão viúvas.
4Temos de pagar até a água que bebemos; a lenha é-nos vendida a preços astronómicos.
5Temos de dobrar os pescoços sob os pés daqueles que nos venceram; o nosso quinhão agora é executar trabalhos intermináveis.
6Vemo-nos na contingência de ter de pedir pão e estender as mãos aos egípcios e também aos assírios.
7Os nossos antepassados pecaram, mas morreram antes que a mão do julgamento caísse sobre eles. Fomos nós, afinal, que tivemos de suportar aquilo que eles também mereciam!
8Os nossos antigos servos tornaram-se os nossos senhores e ninguém ficou para nos salvar.
9Fomos para o deserto para caçar, à procura de alimento, arriscando ser mortos pelos inimigos.
10A fome faz-nos arder em febre; até a pele nos abrasa como um forno.
11Violaram as mulheres de Sião e as raparigas das cidades de Judá.
12Os nossos nobres foram pendurados pelas mãos e até os velhos foram desrespeitados, sem consideração pelos seus cabelos brancos.
13Levaram os moços para os obrigarem a moer o trigo e as criancinhas para as carregarem com fardos pesados, sob os quais cambaleiam sem forças.
14Os anciãos já não se sentam mais à entrada da cidade, junto aos portais, e os jovens já não cantam.
15Acabou tudo o que nos dava tanta alegria aos corações; os nossos bailados tornaram-se danças de carpideiras.
16Foi-se a nossa glória! Caiu-nos da cabeça a coroa, que era o nosso privilégio, o nosso orgulho! Ai de nós, porque pecámos!
17Temos os corações oprimidos e amargurados; os nossos olhos incham e vamos perdendo a vista.
18O monte Sião está deserto; foi abandonado por todos, menos pelos chacais que fazem a toca entre as ruínas.
19Ó Senhor, mas tu permaneces eternamente o mesmo! O teu trono subsiste de geração em geração!
20Porque haverias de nos esquecer para sempre? Será que nos vais desamparar por um tempo sem fim?
21Converte-nos, Senhor, faz-nos voltar de novo para ti! É essa a nossa esperança! Faz-nos viver de novo os bons dias antigos!
22Será que nos rejeitaste efetivamente para sempre? Será que a tua cólera contra nós não vai ter um termo?
Rugăciunea poporului
1Adu‑Ți aminte, Doamne, de ce ni s‑a întâmplat!
Uită‑Te și vezi disprețul nostru!
2Moștenirea noastră s‑a dus la necunoscuți,
iar casele noastre – la străini.
3Am ajuns orfani de tată,
iar mamele noastre sunt ca niște văduve.
4Apa noastră o bem pe bani,
iar lemnele noastre trebuie să le cumpărăm.
5Prigonitorii noștri sunt pe urmele noastre.
Suntem obosiți, dar nu suntem lăsați să ne odihnim.
6Am dat mâna cu Egiptul și cu Asiria,
ca să ne săturăm cu pâine.
7Părinții noștri au păcătuit și nu mai sunt,
iar noi purtăm pedeapsa pentru nelegiuirea lor.
8Robii stăpânesc peste noi
și nimeni nu ne eliberează din mâna lor.
9Ne câștigăm pâinea riscându‑ne viața
din cauza sabiei din pustie.
10Ne arde pielea ca un cuptor
de febra pricinuită de foame.
11Au necinstit pe femei în Sion,
pe fecioare – în cetățile lui Iuda.
12Prinții au fost spânzurați de mâinile lor,
iar bătrânilor nu li s‑a dat cinste.
13Tinerii trudesc la piatra de moară,
iar copiii cad sub poverile de lemne.
14Bătrânii nu mai vin la poarta cetății,
iar tinerii au încetat să mai cânte.
15A încetat bucuria inimii noastre,
iar dansul nostru s‑a prefăcut în bocet.
16A căzut coroana de pe capul nostru.
Vai de noi, căci am păcătuit!
17Iată de ce ne leșină inima,
iată de ce ni s‑au întunecat ochii:
18muntele Sion a ajuns pustiit
și pe el se plimbă șacalii.18 Sau: vulpile.
19Doamne, Tu împărățești veșnic.
Tronul Tău dăinuie din generație în generație.
20De ce să ne uiți pentru totdeauna?
De ce să ne părăsești pentru atât de multe zile?20 Sau: De ce ne‑ai uitat pentru totdeauna? / De ce ne‑ai părăsit atât de multe zile?
21Întoarce‑ne la Tine, Doamne, ca astfel să ne întoarcem!
Dă‑ne iarăși zile ca cele din trecut!
22Să ne fi respins Tu oare de tot
și să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură?!
