Nouă Traducere În Limba Română

Plângeri 1:1-22

Ierusalimul pustiit

11 Acest capitol este în acrostih (fiecare verset începe cu o literă a alfabetului ebraic, în ordinea literelor).Cum stă singură cetatea

care odinioară era plină de oameni!

Cum a ajuns asemenea văduvei,

ea, care era mare între neamuri!

Ea, care era prințesa ținuturilor,

a devenit o sclavă.

2Plânge amarnic în noapte

și lacrimile‑i curg pe obraz.

Dintre toți iubiții ei,

nu mai există niciunul care s‑o aline.

Toți prietenii au trădat‑o,

devenindu‑i dușmani.

3După multă suferință și muncă grea,

Iuda s‑a dus în captivitate.

Locuiește printre neamuri

și nu găsește un loc de odihnă.

Toți prigonitorii lui l‑au ajuns

chiar în toiul strâmtorării lui.

4Drumurile Sionului bocesc,

căci nimeni nu mai vine la sărbători.

Toate porțile lui sunt distruse,

iar preoții săi suspină.

Fecioarele lui sunt mâhnite

și el însuși este plin de amărăciune.

5Vrăjmașii lui au devenit stăpâni

și dușmanii lui au parte de bine,

căci Domnul l‑a făcut să sufere

din cauza mulțimii fărădelegilor sale.

Copiii lui au mers în exil,

captivi înaintea vrăjmașului.

6S‑a dus de la fiica Sionului6 Ierusalimul; [peste tot în carte].

toată măreția ei!

Prinții săi au ajuns ca niște cerbi

care nu găsesc pășune,

care fug, dar fără putere,

dinaintea urmăritorului.

7În zilele necazului și ale rătăcirii lui,

Ierusalimul își aduce aminte

de toate bogățiile

pe care le‑a avut în zilele de odinioară.

Când poporul lui a căzut în mâna vrăjmașului,

nimeni nu i‑a sărit în ajutor!

Vrăjmașii l‑au privit și au râs

pe seama prăbușirii lui.

8Cetatea Ierusalimului a păcătuit mult

și de aceea a ajuns murdară8-9 Se referă la necurăția, din punct de vedere ritualic, a unei femei în timpul menstruației..

Toți aceia care o cinsteau, acum o disprețuiesc,

fiindcă i‑au văzut goliciunea8 Eufemism ebraic cu sensul de a avea relații sexuale..

Ea însăși suspină

și își întoarce fața.

9Necurăția era pe rochia ei;

nu s‑a gândit la sfârșitul său.

Căderea ei a fost de neînțeles;

n‑a avut niciun mângâietor.

„Privește‑mi, Doamne, durerea,

căci dușmanul a triumfat!“

10Vrăjmașul a întins mâna

peste toate bogățiile ei.

Mai mult, ea a văzut neamurile

intrând în Sfântul ei Lăcaș,

cărora Tu le porunciseși

să nu intre în adunarea Ta.

11Tot poporul suspină,

căutând pâine.

Ei și‑au dat bogățiile pentru mâncare,

ca să‑și păstreze viața.

Privește, Doamne, și ia aminte

la cât sunt de disprețuită!

12Nu înseamnă nimic pentru voi,

cei care treceți pe lângă mine?

Priviți și vedeți

dacă există vreo durere asemenea durerii mele,

cu care Domnul m‑a făcut să sufăr

în ziua aprigei Lui mânii!

13Din înălțimi a trimis un foc

care mi‑a pătruns în oase.

A întins un laț sub picioarele mele

și m‑a răsturnat.

M‑a pustiit

și m‑a ostenit toată ziua.

14Fărădelegile mele au fost prinse14 Sensul termenului ebraic este nesigur. într‑un jug

și împletite de mâna Sa.

Ele apasă asupra gâtului meu,

frângându‑mi puterea.

Stăpânul m‑a dat în mâinile dușmanilor,

fără ca eu să mă pot împotrivi.

15Stăpânul i‑a lepădat

pe toți vitejii din mijlocul meu.

El a proclamat o vreme împotriva mea,

ca să‑mi zdrobească tinerii.

Stăpânul a călcat‑o ca în teasc

pe fiica fecioară a lui Iuda15 Ierusalimul; [peste tot în carte]..

16De aceea îmi plâng ochii;

din ochi îmi coboară lacrimi.

Căci Mângâietorul S‑a îndepărtat de mine,

El, Cel Ce îmi înviora sufletul.

Fiii mei sunt îngroziți,

căci dușmanul a învins.

17Sionul își întinde mâinile rugător,

dar nu este nimeni să‑l mângâie.

Domnul a poruncit pentru Iacov

ca vecinii lui să‑i fie vrăjmași,

iar Ierusalimul a ajuns

ca o necurăție printre ei.

18Domnul este drept,

căci m‑am răzvrătit împotriva Poruncii Lui.

Ascultați‑mă, vă rog, toate popoarele!

Priviți la durerea mea!

Fecioarele și tinerii mei

au mers în captivitate.

19Mi‑am chemat iubiții,

însă ei m‑au trădat.

Preoții și bătrânii mei

și‑au dat suflarea în cetate,

în timp ce căutau mâncare

ca să‑și păstreze viața.

20Privește, Doamne, cât sunt de nenorocit!

Măruntaiele‑mi fierb;

inima mi se zvârcolește înăuntrul meu,

căci am fost foarte răzvrătit!

Afară, sabia m‑a lăsat fără copii,

iar în casă, ea este precum moartea.

21Oamenii m‑au auzit suspinând,

dar nimeni nu m‑a mângâiat.

Toți dușmanii mei au aflat de nenorocirea mea

și s‑au bucurat de ce ai făcut.

Adu ziua pe care ai vestit‑o!

Să fie și ei ca mine!

22Să vină toată răutatea lor înaintea Ta;

și poartă‑Te cu ei

la fel cum Te‑ai purtat cu mine

din cauza tuturor fărădelegilor mele.

Căci suspinele mele sunt multe,

iar inima‑mi este sleită!

O Livro

Lamentações 1:1-22

1As ruas de Jerusalém, outrora tão movimentadas e cheias de gente, estão agora desertas, silenciosas. A cidade, como uma viúva abatida pelo peso do desgosto, senta-se desolada no meio da sua amargura. Ela que já foi a rainha das nações é agora uma escrava.

2Soluça a noite inteira, correm-lhe grossas lágrimas pelas faces. Entre os seus antigos aliados que a amaram não há um só que esteja disposto a ajudá-la. Todos os seus amigos são agora seus inimigos.

3Judá foi levada em cativeiro no meio de aflições e de pesados trabalhos. E agora ali está ela no exílio, bem longe. Não consegue encontrar descanso, porque todos os que a perseguiram apanharam-na no meio dos seus apertos.

4Os caminhos que conduzem a Sião estão tristes, abandonados. Já não se encontram cheios de alegres multidões que vinham participar nas celebrações festivas do templo; os portais da cidade estão silenciosos; os sacerdotes suspiram; as virgens estão enlutadas; agora chora amargamente.

5Os seus inimigos agora dominam-na, porque o Senhor castigou Jerusalém por todos os seus muitos pecados, os seus filhos foram capturados e levados como escravos para longe.

6Toda a sua beleza, a sua majestade, se foi; os seus nobres são como veados cheios de fome à procura de pastagens, demasiado fracos para poderem fugir do caçador.

7Agora, no meio da aflição, lembra-se dos dias felizes já passados. Recorda-se daqueles belos momentos de alegria que teve antes que os inimigos escarnecedores a tivessem ferido e ninguém houve que lhe desse ajuda.

8Jerusalém pecou horrivelmente e por isso, agora é posta de lado como um trapo sujo. Todos os que a honraram, agora desprezam-na, pois veem-na despida, humilhada, e ela lamenta-se e esconde o rosto.

9Cedeu à imoralidade e recusou encarar o facto de que o castigo não haveria de falhar. Agora jaz na valeta, sem que haja alguém para lhe estender a mão e a levantar. “Ó Senhor, vê a minha aflição!”, grita ela. “O inimigo triunfou!”

10Os seus adversários saquearam-na completamente, levando-lhe tudo o que tinha de precioso. Teve de ver nações estrangeiras violando o templo sagrado, estrangeiros que tu tinhas proibido até de lá entrar.

11O seu povo geme e clama por pão; venderam tudo quanto tinham para obter alimento que lhes desse algumas forças. “Vê, Senhor!”, roga ela. “Repara como estou abandonada!”

12Não vos comove isto, vocês que passam perto? Olhem e vejam se há aflição semelhante à minha, por causa de tudo o que o Senhor tem feito no dia da sua terrível cólera.

13Enviou fogo do céu que me arde ainda dentro dos ossos; estendeu uma rede no meu caminho e fez-me voltar atrás. Deixou-me doente e desolada todos os dias da minha vida.

14Ligou-me com cordas aos meus pecados e pôs-me ao pescoço como que um jugo de escravidão. Abateu a minha força e entregou-me aos inimigos; estou sem ajuda nas suas mãos.

15O Senhor calcou com os pés todos os meus homens fortes. Um grande exército veio, ao seu chamamento, para esmagar os mais nobres dos jovens. O Senhor pisou a sua cidade querida como cachos de uvas num lagar.

16É por isso que choro; lágrimas quentes rolam-me nas faces. O meu consolador está bem longe e só ele poderia ajudar-me. Os meus filhos não têm futuro; estamos numa terra conquistada.

17Jerusalém roga por socorro e ninguém lhe acode, porque o Senhor falou assim: “Que os seus vizinhos sejam os seus adversários! Que ela seja atirada fora, por eles, como trapos imundos!”

18O Senhor é justo, pois eu rebelei-me. Por isso, ó gentes de toda a parte, vejam a minha angústia e desespero, porque os meus filhos e filhas foram transportados para muito longe como escravos.

19Roguei aos meus aliados que me trouxessem auxílio. Esperança vã! Eles não estão, de forma alguma, dispostos a ajudar-me. Nem tão-pouco o poderiam os meus sacerdotes e anciãos, estes estão deitados nas ruas, morrendo de fome, vasculhando nas lixeiras à procura de restos de comida.

20Vê, ó Senhor, a minha angústia! Tenho o coração quebrantado e a alma oprimida, porque me rebelei terrivelmente. Espera-me nas ruas a espada e em casa a fome e a morte.

21Ouvem os meus gemidos e ninguém acorre para me dar auxílio. Todos os meus inimigos ouviram a minha angústia e até ficam contentes por verem o que fizeste. Apesar de tudo, ó Senhor, há de vir o tempo, com toda a certeza, porque foste tu quem o prometeu, em que lhes farás como me fizeste a mim.

22Olha também para os seus pecados, ó Senhor, e castiga-os como me castigaste a mim, porque passo a vida a suspirar e o meu coração desfalece!