Nouă Traducere În Limba Română

Plângeri 1

Ierusalimul pustiit

1Cum stă singură cetatea
    care odinioară era plină de oameni!
Cum a ajuns asemenea văduvei,
    ea, care era mare între neamuri!
Ea, care era prinţesa ţinuturilor,
    a devenit o sclavă.

Plânge amarnic în noapte
    şi lacrimile-i curg pe obraz.
Dintre toţi iubiţii ei,
    nu mai există nici unul care să o aline.
Toţi prietenii au înşelat-o,
    devenindu-i duşmani.

După multă asuprire şi muncă grea,
    Iuda s-a dus în captivitate.
Locuieşte printre neamuri
    şi nu găseşte un loc de odihnă.
Toţi prigonitorii lui l-au ajuns
    chiar în toiul strâmtorării lui.

Drumurile Sionului jelesc,
    căci nimeni nu mai vine la sărbători.
Toate porţile lui[a] sunt distruse,
    iar preoţii săi suspină;
fecioarele lui sunt mâhnite
    şi el însuşi este plin de amărăciune.

Duşmanii lui au devenit stăpâni
    şi vrăjmaşii lui au parte de bine,
căci Domnul l-a făcut să sufere
    din cauza mulţimii nelegiuirilor sale.
Copiii lui au mers în exil,
    captivi înaintea duşmanului.

S-a dus de la fiica Sionului[b]
    toată splendoarea ei!
Prinţii săi au ajuns ca cerbii
    care nu găsesc păşune,
care fug, dar fără putere,
    dinaintea urmăritorului.

În zilele necazului şi ale rătăcirii lui,
    Ierusalimul îşi aduce aminte
de toate bogăţiile
    pe care le-a avut în zilele de odinioară.
Când poporul lui a căzut în mâna duşmanului,
    nimeni nu i-a sărit în ajutor!
Vrăjmaşii l-au privit şi au râs
    pe seama prăbuşirii lui.

Cetatea Ierusalimului a păcătuit mult
    şi de aceea a ajuns murdară[c].
Toţi aceia care o cinsteau, acum o dispreţuiesc,
    fiindcă i-au văzut goliciunea[d].
Ea însuşi suspină
    şi îşi întoarce faţa.

Necurăţia era pe rochia ei
    şi nu s-a gândit la sfârşitul său.
Căderea ei a fost de neînţeles
    şi n-a fost nimeni s-o consoleze.
„Priveşte-mi, Doamne, durerea,
    căci vrăjmaşul a triumfat!”

10 Duşmanul a întins mâna
    peste toate bogăţiile ei.
Mai mult, ea a văzut neamurile
    intrând în Lăcaş,
când Tu le porunciseşi
    să nu intre în adunarea Ta.

11 Toţi cei din popor suspină,
    căutând după mâncare.
Ei şi-au dat bogăţiile pentru mâncare,
    ca să-şi păstreze viaţa.
Priveşte, Doamne, şi ia aminte
    la cât sunt de dispreţuită!

12 Nu înseamnă nimic pentru voi,
    cei care treceţi pe lângă mine?
Priviţi şi vedeţi
    dacă există vreo durere asemenea durerii mele,
cu care Domnul m-a făcut să sufăr
    în ziua aprigei Lui mânii!

13 Din înălţimi a trimis un foc
    care mi-a pătruns în oase.
A întins o plasă sub picioarele mele
    şi m-a răsturnat.
M-a pustiit
    şi m-a ostenit în tot timpul zilei.

14 Nelegiuirile mele au fost prinse[e] într-un jug[f]
    şi împletite de mâna Sa.
Ele apasă asupra gâtului meu,
    frângându-mi puterea.
Stăpânul m-a dat în mâinile duşmanilor,
    fără ca eu să mă pot împotrivi.

15 Stăpânul i-a tratat cu dispreţ
    pe toţi vitejii din mijlocul meu,
El a chemat o armată împotriva mea,
    ca să-mi zdrobească tinerii.[g]
Stăpânul a călcat-o ca în teasc
    pe fiica fecioară a lui Iuda[h].

16 De aceea plâng,
    iar ochii îmi sunt plini de lacrimi,
căci Mângâietorul meu S-a îndepărtat de mine,
    El, Care îmi înviora viaţa.
Fiii mei sunt îngroziţi,
    deoarece vrăjmaşul a învins.

17 Sionul îşi întinde mâinile rugător,
    dar nu este nimeni să-l mângâie.
Domnul a poruncit pentru Iacov
    ca vecinii lui să-i fie duşmani,
iar Ierusalimul a ajuns
    ca ceva murdar printre ei.

18 Domnul este drept,
    căci m-am răzvrătit împotriva Poruncii Lui.
Ascultaţi-mă, vă rog, toate popoarele!
    Priviţi la durerea mea!
Fecioarele şi tinerii mei
    au mers în captivitate.

19 Mi-am chemat aliaţii,
    însă ei m-au trădat.
Preoţii şi bătrânii mei
    au pierit în cetate,
căutând de mâncare
    pentru a putea trăi.

20 Priveşte, Doamne, cât sunt de nenorocit!
    Măruntaiele-mi fierb,
inima mi se zvârcoleşte înăuntrul meu,
    căci am fost foarte răzvrătit!
Afară, sabia m-a lăsat fără copii,
    iar în casă, ea este precum moartea.

21 Oamenii m-au auzit suspinând,
    dar nimeni nu m-a mângâiat.
Toţi duşmanii mei au aflat de nenorocirea mea
    şi s-au bucurat de ce ai făcut.
Adu însă ziua pe care ai vestit-o
    pentru ca şi ei să ajungă ca mine!

22 Fie ca toată răutatea lor să vină înaintea Ta
    şi poartă-te cu ei
la fel cum te-ai purtat cu mine
    din cauza tuturor nelegiuirilor mele,
căci suspinele mele sunt multe,
    iar inima-mi este sleită!

Notas al pie

  1. Plângeri 1:4 În ebr. Sionul şi Ierusalimul sunt la genul feminin; peste tot în carte
  2. Plângeri 1:6 Ierusalimul; peste tot în carte
  3. Plângeri 1:8 Se referă la necurăţia, din punct de vedere ritualic, a unei femei în timpul menstruaţiei; şi în v. 9
  4. Plângeri 1:8 Eufemism ebraic cu sensul de a avea relaţii sexuale
  5. Plângeri 1:14 Sensul termenului ebraic este nesigur
  6. Plângeri 1:14 Cele mai multe mss TM; LXX: El veghează asupra nelegiuirilor mele
  7. Plângeri 1:15 Sau: El a hotărât pentru mine un timp / când îmi va zdrobi tinerii; sau: El a chemat împotriva mea la o sărbătoare / în care îmi va zdrobi tinerii (vezi 2:6-7)
  8. Plângeri 1:15 Ierusalimul; peste tot în carte

New International Reader's Version

Lamentations 1

1The city of Jerusalem is so empty!
    She used to be full of people.
But now she’s like a woman whose husband has died.
    She used to be great among the nations.
She was like a queen among the kingdoms.
    But now she is a slave.

Jerusalem weeps bitterly at night.
    Tears run down her cheeks.
    None of her friends comforts her.
All those who were going to help her
    have turned against her.
    They have become her enemies.

After Judah’s people had suffered greatly,
    they were taken away as prisoners.
Now they live among the nations.
    They can’t find any place to rest.
All those who were chasing them have caught up with them.
    And they can’t get away.

The roads to Zion are empty.
    No one travels to her appointed feasts.
All the public places near her gates are deserted.
    Her priests groan.
Her young women are sad.
    And Zion herself weeps bitterly.

Her enemies have become her masters.
    They have an easy life.
The Lord has brought suffering to Jerusalem
    because her people have committed so many sins.
Her children have been taken away as prisoners.
    Her enemies have forced her people to leave their homes.

The city of Zion used to be full of glory.
    But now her glory has faded away.
Her princes are like deer.
    They can’t find anything to eat.
They are almost too weak to get away
    from those who hunt them down.

Jerusalem’s people are suffering and wandering.
    They remember all the treasures
    they used to have.
But they fell into the hands of their enemies.
    And no one was there to help them.
Their enemies looked at them.
    They laughed because Jerusalem had been destroyed.

Her people have committed many sins.
    They have become impure.
All those who honored Jerusalem now look down on her.
    They all look at her as if she were a naked woman.
    The city groans and turns away in shame.

Her skirts are dirty.
    She didn’t think about how things might turn out.
Her fall from power amazed everyone.
    And no one was there to comfort her.
She said, “Lord, please pay attention to how much I’m suffering.
    My enemies have won the battle over me.”

10 Jerusalem’s enemies took away
    all her treasures.
Her people saw outsiders
    enter her temple.
The Lord had commanded them
    not to do that.

11 All Jerusalem’s people groan
    as they search for bread.
They trade their treasures for food
    just to stay alive.
Jerusalem says, “Lord, look at me.
    Think about my condition.
    Everyone looks down on me.”

12 Jerusalem also says, “All you who are passing by,
    don’t you care about what has happened to me?
    Just look at my condition.
Has anyone suffered the way I have?
    The Lord has brought all this on me.
He has made me suffer.
    His anger has burned against me.

13 “He sent down fire from heaven.
    It went deep down into my bones.
He spread a net to catch me by the feet.
    He stopped me right where I was.
He made me empty.
    I am sick all the time.

14 “My sins have been made into a heavy yoke.
    They were woven together by his hands.
They have been placed on my neck.
    The Lord has taken away my strength.
He has handed me over to my enemies.
    I can’t win the battle over them.

15 “The Lord has refused to accept
    any of my soldiers.
He has sent for an army
    to crush my young men.
I am like grapes in the Lord’s winepress.
    He has stomped on me,
    even though I am his very own.

16 “That’s why I am weeping.
    Tears are flowing from my eyes.
No one is near to comfort me.
    No one can heal my spirit.
My children don’t have anything.
    My enemies are much too strong for me.”

17 Zion reaches out her hands.
    But no one is there to comfort her people.
The Lord has ordered that
    the neighbors of Jacob’s people would become their enemies.
    Jerusalem has become impure among them.

18 Jerusalem says, “The Lord always does what is right.
    But I refused to obey his commands.
Listen, all you nations.
    Pay attention to how much I’m suffering.
My young men and women
    have been taken away as prisoners.

19 “I called out to those who were going to help me.
    But they turned against me.
My priests and elders
    died in the city.
They were searching for food
    just to stay alive.

20 Lord, see how upset I am!
    I am suffering deep down inside.
My heart is troubled.
    Again and again I have refused to obey you.
Outside the city, people are being killed by swords.
    Inside, there is nothing but death.

21 “People have heard me groan.
    But no one is here to comfort me.
My enemies have heard about all my troubles.
    What you have done makes them happy.
So please judge them, just as you said you would.
    Let them become like me.

22 “Please pay attention to all their sinful ways.
    Punish them as you have punished me.
    You judged me because I had committed so many sins.
I groan all the time.
    And my heart is weak.”