Pilda viticultorilor
(Mt. 21:33-46; Lc. 20:9-19)
1Apoi a început să le vorbească în pilde:
– Un om a plantat o vie. A împrejmuit‑o cu un gard, a săpat un teasc și a construit un turn de pază.1 Vezi Is. 5:1-2, 7. Apoi a arendat‑o unor viticultori și a plecat într‑o călătorie. 2La vremea potrivită a trimis un sclav la viticultori ca să ia de la ei din roadele viei. 3Viticultorii însă l‑au apucat, l‑au bătut și l‑au trimis înapoi cu mâinile goale. 4Stăpânul a trimis apoi la ei un alt sclav, dar și pe acela l‑au lovit peste cap și l‑au umilit. 5A trimis apoi un altul, dar pe acela l‑au omorât, și apoi încă mulți alții, dintre care pe unii i‑au bătut, iar pe alții i‑au omorât.
6Singurul pe care‑l mai avea era un fiu preaiubit. În cele din urmă, l‑a trimis la ei, zicând: „Pe fiul meu îl vor respecta!“ 7Dar viticultorii aceia și‑au zis între ei: „Acesta este moștenitorul! Haideți să‑l omorâm și moștenirea va fi a noastră!“ 8Și l‑au apucat, l‑au omorât și l‑au scos afară din vie.
9Așadar, ce va face stăpânul viei? El va veni și‑i va nimici pe viticultori, iar via o va da altora. 10N‑ați citit cuvântul acesta în Scriptură:
„Piatra pe care au respins‑o zidarii
a devenit Piatra din capul unghiului.
11Domnul a făcut acest lucru
și este minunat în ochii noștri!“?10-11 Vezi Ps. 118:22, 23.
12Ei căutau să pună mâna pe El, dar le‑a fost frică de mulțime; căci știau că împotriva lor spusese Isus pilda. Așa că L‑au lăsat și au plecat.
Tributul datorat Cezarului
(Mt. 22:15-22; Lc. 20:20-26)
13I‑au trimis la El pe câțiva dintre farisei și dintre irodieni13 Susținători ai dinastiei irodiene (37 î.Cr.–93 d.Cr.) și partizani ai romanilor, cu sprijinul cărora domnea dinastia irodiană. Irodienii erau favorabili tributului, pe când fariseii erau niște naționaliști moderați, care nu agreau tributul. ca să‑L prindă în cursă cu vorba.
14Ei au venit și I‑au zis:
– Învățătorule, știm că ești adevărat14 Sau: știm că ești sincer. și că nu‑Ți pasă de nimeni, căci nu Te uiți la fața oamenilor,14 Cu sensul de: nu ești părtinitor. ci‑i înveți calea lui Dumnezeu potrivit cu adevărul. Se cuvine să plătim tribut Cezarului14, 16-17 Titlu purtat de împărații romani, preluat de la Gaius (sau Caius) Julius Caesar (100–44 î.Cr.), cel care a jucat un rol cheie în evenimentele care au dus la desființarea Republicii Romane și începutul Imperiului Roman. Octavian/Augustus (27 î.Cr.–14 d.Cr.), primul împărat roman, își ia titlul de Imperator Caesar Augustus, titlu pe care îl vor purta și împărații de mai târziu. sau nu? Să plătim sau să nu plătim?
15El însă, înțelegând ipocrizia lor, le‑a zis:
– De ce Mă puneți la încercare? Aduceți‑Mi un denar15 Moneda romană obișnuită în acele vremuri. Pe o parte avea chipul împăratului roman, cu inscripția Ti(berius) Caesar Divi(ni) Augus(ti) F(ilius) Augustus (adică Tiberius, Caesar, fiul Divinului August, Augustus), iar pe cealaltă imaginea Liviei (mama lui Tiberius) cu inscripția Pontifex Maximus (Mare Preot). De vreme ce Augustus a fost declarat divin de către Senatul Roman, Tiberius avea pretenția că este fiu de dumnezeu. Pentru valoarea denarului, vezi nota de la 6:37., să‑l văd!
16Ei I‑au adus.
Isus le‑a zis:
– Chipul acesta și inscripția, ale cui sunt?
Ei I‑au zis:
– Ale Cezarului.
17Isus le‑a zis:
– Dați înapoi Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!17 Probabil o aluzie la pretenția afirmației de pe monedă. Vezi nota de la v. 15.
Ei erau foarte uimiți de El.
Despre înviere
(Mt. 22:23-33; Lc. 20:27-40)
18Apoi au venit la El saducheii18 Saducheii formau gruparea cea mai influentă pe plan politic, membrii ei făcând parte din familiile preoțești. Ei respingeau învățăturile despre înviere, îngeri și duhuri (vezi F.A. 23:8 și Flavius Josephus, Istoria II.8.14; Antichități XVIII.1.4)., care zic că nu există înviere, și L‑au întrebat:
19– Învățătorule, Moise ne‑a scris: „Dacă fratele cuiva moare și lasă în urmă o soție, dar fără să lase vreun copil, fratele lui s‑o ia de soție pe văduvă și să‑i ridice un urmaș19-22 Lit.: o sămânță. fratelui său.“19 Vezi Deut. 25:5-6. În conformitate cu legea leviratului (lat.: levir, care înseamnă cumnat), fiul care avea să se nască era moștenitorul celui decedat, pentru a‑i duce numele mai departe, pentru a nu înstrăina posesiunea familiei și pentru a‑i asigura văduvei un trai liniștit. 20Erau deci șapte frați. Primul și‑a luat o soție, dar, când a murit, n‑a lăsat niciun urmaș. 21Al doilea a luat‑o de soție pe văduvă, dar și el a murit fără să lase vreun urmaș. Așa s‑a întâmplat și cu al treilea. 22Și niciunul dintre cei șapte n‑a lăsat un urmaș. La urmă, după ei toți, a murit și femeia. 23La înviere, când vor învia, soția căruia dintre ei va fi ea? Căci toți șapte au avut‑o de soție!
24Isus le‑a zis:
– Oare nu vă rătăciți voi tocmai pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? 25Căci atunci când învie dintre cei morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri. 26Iar cu privire la faptul că cei morți sunt înviați, n‑ați citit în Cartea lui Moise, acolo unde scrie despre rug, cum i‑a vorbit Dumnezeu, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.“26 Vezi Ex. 3:6.? 27El nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii! Sunteți foarte rătăciți!
Cea mai mare poruncă
(Mt. 22:34-40; Lc. 10:25-28)
28Unul dintre cărturari venise și‑i auzise discutând.
Când a văzut că Isus le‑a răspuns bine, L‑a întrebat:
– Care este cea dintâi poruncă dintre toate?
29Isus a răspuns:
– Cea dintâi poruncă este: „Ascultă, Israel! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.29 Sau: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul. 30Să‑L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta și cu toată puterea ta.“30 Vezi Deut. 6:4-5. Aceasta este cea dintâi poruncă. 31A doua este: „Să‑l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți.“31 Vezi Lev. 19:18. Nu există altă poruncă mai mare decât acestea.
32Cărturarul I‑a zis:
– Bine, Învățătorule! Este adevărat ceea ce ai spus, și anume că El este Unul singur, că nu este altul în afară de El 33și că a‑L iubi pe El cu toată inima, cu toată priceperea și cu toată puterea și a‑l iubi pe semenul tău ca pe tine însuți înseamnă mult mai mult decât toate arderile‑de‑tot și decât toate jertfele.
34Când a văzut Isus că răspunsese cu înțelepciune, i‑a zis:
– Tu nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu.
Și nimeni nu mai îndrăznea să‑L întrebe nimic.
Al cui fiu este Cristos?
(Mt. 22:41-46; Lc. 20:41-44)
35În timp ce dădea învățătură în Templu, Isus a întrebat: „Cum de zic cărturarii despre Cristos că este fiul lui David? 36David însuși, prin36 Sau: în. Duhul Sfânt, a spus:
«Domnul I‑a zis Domnului meu:36 În TM (Ps. 110:1), termenii pentru Domnul sunt diferiți: Domnul (YHWH) I‑a zis Domnului meu (Adoni). În textul grecesc sunt folosiți aceiași termeni: Domnul (Kurios) I‑a zis Domnului (Kurios) meu.
‘Șezi la dreapta Mea,
până‑i voi pune pe dușmanii Tăi sub picioarele Tale!’»36 Vezi Ps. 110:1.
37David însuși Îl numește «Domn». Deci cum este El fiul lui?“
Mulțimea cea mare Îl asculta cu plăcere.
Modul de viață ipocrit al cărturarilor
(Mt. 23:1-7; Lc. 11:43-46; 20:45-47)
38În învățătura Lui spunea: „Feriți‑vă de cărturari, cărora le place să umble în robe lungi, le plac saluturile în piețe, 39scaunele de onoare în sinagogi și locurile de onoare la mese. 40Ei devorează casele văduvelor și fac rugăciuni lungi de ochii lumii. Aceștia vor primi o condamnare mult mai mare.“
Văduva săracă și dărnicia ei
(Lc. 21:1-4)
41S‑a așezat în fața vistieriei41, 43 Cu referire la locul unde se aflau cutiile pentru daruri, daruri ce luau drumul vistieriei. Mișna (culegere de texte legislative, reflectând cinci secole de tradiție: 300 î.Cr.–200 d.Cr.) atestă existența a 13 astfel de cutii, în formă de cornuri de suflat, în Templu (tratatul Shekalim 6). Templului și Se uita cum punea mulțimea bani în vistierie. Mulți dintre cei bogați puneau mult. 42A venit și o văduvă săracă și a pus doi leptoni42 Un lepton (monedă grecească din cupru) era jumătate de codrant (pentru valoarea codrantului, vezi nota următoare) și a 128-a parte dintr‑un denar (pentru valoarea denarului, vezi nota de la 6:37)., care fac împreună un codrant42 Cea mai mică monedă romană din bronz; a 4-a parte dintr‑un as (vezi nota de la Mt. 10:29) și a 64-a dintr‑un denar (pentru valoarea denarului, vezi nota de la 6:37)..
43Isus i‑a chemat pe ucenicii Lui și le‑a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decât toți cei care au pus în vistierie, 44pentru că toți au pus din belșugul lor, dar ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea, întreaga ei sursă de trai.“
Gesù racconta
1Ecco alcune parabole che Gesù raccontò alla gente in quel periodo:
«Un uomo piantò una vigna, la circondò con una siepe, scavò una buca per pigiarci lʼuva e costruì una torretta per il guardiano. Poi affittò la vigna a dei contadini e partì per un paese lontano. 2Al tempo della vendemmia, mandò uno dei suoi servi a ritirare la sua parte del raccolto. 3Ma i contadini presero lʼuomo, lo picchiarono, poi lo rimandarono indietro a mani vuote.
4Il padrone allora mandò un altro dei suoi servi, che subì lo stesso trattamento, anzi peggiore, perché fu gravemente ferito alla testa. 5Il padrone ne mandò ancora un altro e i contadini lo uccisero. Più tardi, altri ancora furono picchiati e uccisi, 6finché a quellʼuomo non rimase che un superstite, il suo unico figlio, che amava tanto. Per ultimo mandò lui, pensando che almeno di lui avrebbero avuto rispetto.
7Ma quando i contadini lo videro arrivare, dissero: “Costui diventerà il padrone della vigna, quando morirà suo padre. Avanti, uccidiamolo, così la proprietà sarà nostra!”
8Allora lo presero e lʼuccisero, poi gettarono il suo corpo fuori dalla vigna.
9Che cosa pensate farà il padrone della vigna, quando saprà dellʼaccaduto? Certamente verrà ad ucciderli tutti, e darà la vigna ad altri. 10Non ricordate questo verso delle Scritture? “La pietra che i costruttori hanno scartato è diventata la pietra angolare, la pietra più importante dellʼedificio! 11Questa è lʼopera del Signore, una meraviglia per i nostri occhi!”».
Cercano di prenderlo in trappola!
12I capi giudei volevano arrestarlo subito, perché avevano capito benissimo che questa parabola si riferiva a loro: erano loro i malvagi contadini di quella storia! Ma non osavano toccarlo per paura della folla. Perciò lo lasciarono e se ne andarono via. 13Ma mandarono altri capi religiosi e politici a parlare con Gesù con lʼintento di fargli dire qualcosa di compromettente.
14«Maestro», dissero queste spie, «sappiamo che tu dici la verità a qualsiasi costo, perché non ti lasci influenzare dalle opinioni della gente, né badi alle apparenze, ma insegni sinceramente le vie di Dio. Ora dicci, è giusto pagare le tasse allʼimperatore romano, o no?»
15Gesù sʼaccorse del tranello e disse: «Perché volete imbrogliarmi? Mostratemi una moneta e vi risponderò».
16Quando glielʼebbero data, Gesù domandò: «Di chi è questa faccia e di chi è questo nome?» «Di Cesare, lʼImperatore», risposero. Allora Gesù replicò: 17«Molto bene. Allora date a Cesare ciò che è di Cesare. Ma date a Dio tutto ciò che è di Dio!» A questa risposta gli altri rimasero perplessi a grattarsi la testa.
18Poi si presentarono a Gesù dei Sadducei, quelli che dicono che non cʼè resurrezione dopo la morte. Anchʼessi posero la loro domanda:
19«Signore, Mosè ci diede una legge per cui quando un uomo muore senza figli, il fratello del morto deve sposarne la vedova per avere un figlio in nome del defunto. 20-22Ebbene, cʼerano sette fratelli. Il maggiore si sposò, poi morì senza avere figli. Così il secondo fratello sposò la vedova, ma presto anche egli morì, sempre senza figli. Poi il fratello successivo la sposò, e anchʼegli morì senza lasciare figli, e così via: tutti i fratelli sposarono quella donna e morirono, senza aver avuto figli. Infine, ultima fra tutti, morì anche la donna.
23Ciò che vogliamo sapere è questo: nel giorno della risurrezione, di chi sarà moglie quella donna, dato che è stata moglie di ognuno di loro?»
24Gesù rispose: «Il guaio vostro è che non conoscete le Scritture, e neppure la potenza di Dio. 25Perché quando i morti risorgeranno, non si sposeranno più, ma saranno come gli angeli.
26Ma per quanto riguarda la realtà della resurrezione, avete mai letto nel libro dellʼEsodo la storia di Mosè e del cespuglio ardente? Quella volta Dio disse a Mosè: “Io sono il Dio di Abramo, Io sono il Dio dʼIsacco, Io sono il Dio di Giacobbe”.
27Dio stava dicendo a Mosè che questi uomini, benché morti da centinaia dʼanni, erano ancora vivi e vegeti, altrimenti non avrebbe detto “Io sono il Dio” di gente che non esisteva. Voi siete caduti in un grave errore!»
28Uno dei teologi lì presente, che seguiva la discussione, si rese conto che Gesù aveva risposto bene ai Sadducei, perciò gli chiese: «Di tutti i comandamenti, qual è il più importante?»
29Gesù rispose: «Quello che dice: “Ascolta, Israele! Il Signore nostro Dio è lʼunico e solo Dio. 30E tu devi amarlo con tutto il tuo cuore, la tua anima, la tua mente e le tue forze!”
31Il secondo è: “Devi amare gli altri quanto te stesso”. Non ci sono comandamenti più importanti di questi due».
32Il teologo rispose: «Maestro, hai detto proprio il vero: cʼè soltanto un Dio e nessun altro! 33E io so che è di gran lunga più importante amarlo con tutto il mio cuore, con tutta la mia mente e con tutta la mia forza, ed amare gli altri come me stesso, piuttosto che offrire ogni sorta di sacrifici sullʼaltare del tempio!»
34Constatando quanto avesse capito quellʼuomo, Gesù gli disse: «Tu non sei lontano dal Regno di Dio». E dopo ciò, nessuno ebbe più il coraggio di fargli altre domande.
35Più tardi, mentre stava insegnando nel tempio, Gesù fece questa domanda:
«I vostri maestri di religione dicono che il Messia sarà un discendente del re Davide. Come può essere? 36Davide stesso guidato dallo Spirito Santo ha detto: “Dio disse al mio Signore: ‘Siedi alla mia destra, finché non abbia fatto dei tuoi nemici lo sgabello per i tuoi piedi’ ”. 37Se Davide lo chiamava Signore, come può essere anche suo discendente?»
Questo modo di ragionare piaceva molto alla folla che lo ascoltava con grande interesse.
38Ecco altri insegnamenti di Gesù: «Diffidate dei maestri di religione! Perché amano indossare tuniche da persone ricche e istruite, e si compiacciono che tutti sʼinchinino davanti a loro, quando passeggiano per i mercati.
39Amano sedersi nei posti migliori delle sinagoghe, e al posto dʼonore nei banchetti; 40ma non si vergognano di cacciare le vedove dalle loro case, e poi, per nascondere di che pasta in realtà sono fatti, fingono di essere pii, recitando lunghe preghiere in pubblico! Ma per quello che fanno riceveranno un castigo tremendo!»
41Poi Gesù si mise a sedere vicino alle cassette delle offerte nel tempio e guardava la gente che vi lasciava cadere il denaro. Alcuni ricchi offrivano grosse somme. 42Venne anche una povera vedova che lasciò cadere nella cassetta soltanto due soldini.
43-44Allora Gesù chiamò i discepoli e osservò: «Quella povera vedova ha dato di più di tutti quei ricchi messi insieme! Perché essi hanno dato una parte del loro superfluo, mentre lei ha offerto fino allʼultimo soldo che le serviva per vivere».
