Primul discurs al lui Elifaz
1Atunci Elifaz temanitul a răspuns și a zis:
2„Dacă ar îndrăzni cineva să‑ți vorbească, te vei supăra?
Dar cine ar putea să tacă?
3Iată că tu i‑ai învățat pe mulți
și ai întărit mâinile slăbite.
4Cuvintele tale i‑au ridicat pe cei ce se clătinau
și au întărit genunchii care se îndoiau.
5Dar acum necazul a venit asupra ta
și ești supărat;
te atinge și ești îngrozit.
6Nu este oare teama de Dumnezeu încrederea ta,
iar curăția căilor tale speranța ta?
7Te rog, adu‑ți aminte! A pierit vreodată un om nevinovat?
Sau au fost vreodată cei drepți nimiciți?
8După cum am văzut eu, cei care ară nelegiuirea
și seamănă necazul, le culeg roadele.
9Suflarea lui Dumnezeu îi nimicește,
iar izbucnirea mâniei Sale îi mistuie.
10Urletul leului, glasul leului fioros
și colții leilor tineri sunt zdrobiți.
11Leul cel puternic piere din lipsă de pradă,
iar puii leoaicei sunt risipiți.
12Mi s‑a spus un cuvânt pe ascuns,
urechea mea a auzit o șoaptă.
13În mijlocul frământărilor din timpul vedeniilor nopții,
când oamenii sunt cuprinși de un somn adânc,
14m‑au cuprins groaza și cutremurul,
și ea mi‑a făcut mulțimea oaselor mele să se îngrozească.
15Un duh15 Sau: adiere, vânt. a trecut prin fața mea;
atunci părul de pe trup mi s‑a zbârlit.
16S‑a oprit, dar nu i‑am putut desluși chipul;
înfățișarea cuiva era înaintea ochilor mei.
Și am auzit un glas care șoptea:
17«Poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu?
Poate el să fie curat înaintea Creatorului său?
18Dacă nu se încrede El nici chiar în slujitorii Săi
și găsește greșeli chiar și la îngerii18 Sau: mesagerii. Săi,
19cu atât mai mult la cei ce trăiesc în case de lut,
ale căror temelii sunt în țărână
și care sunt striviți mai ușor decât o molie.
20De dimineață până seara sunt zdrobiți;
pier și sunt dați uitării pentru totdeauna.
21Nu le este smulsă oare funia cortului lor?
Ei mor, însă fără să fi dobândit înțelepciune.»21 Unii traducători încheie citatul după v. 17.
Primer discurso de Elifaz
1A esto respondió así Elifaz de Temán:
2«Tal vez no puedas aguantar
que alguien se atreva a decirte algo,
pero ¿quién podrá quedarse callado?
3Tú, que impartías instrucción a las multitudes
y fortalecías las manos decaídas;
4tú, que con tus palabras sostenías a los que tropezaban
y fortalecías las rodillas que flaqueaban;
5¡ahora que afrontas las calamidades, no las resistes!;
¡te ves golpeado y te desanimas!
6¿No debieras confiar en que temes a Dios
y en que tu conducta es intachable?
7»Ponte a pensar: ¿Quién, siendo inocente, ha perecido?
¿Cuándo se ha destruido a la gente íntegra?
8La experiencia me ha enseñado
que los que siembran maldad cosechan desventura.
9El soplo de Dios los destruye,
el aliento de su enojo los consume.
10Aunque ruja el león y gruña el cachorro,
acabarán con los colmillos destrozados;
11el león perece por falta de presa,
y los cachorros de la leona se dispersan.
12»En lo secreto me llegó un mensaje;
mis oídos captaron solo su murmullo.
13Entre inquietantes visiones nocturnas,
cuando cae sobre los hombres un sueño profundo,
14me hallé presa del miedo y del temblor;
mi esqueleto entero se sacudía.
15Sentí sobre mi rostro el roce de un espíritu,
y se me erizaron los cabellos.
16Una silueta se plantó frente a mis ojos,
pero no pude ver quién era.
Detuvo su marcha,
y escuché una voz que susurraba:
17»“¿Puede un simple mortal ser más justo que Dios?
¿Puede ser más puro el hombre que su creador?
18Pues, si Dios no confía en sus propios siervos,
y aun a sus ángeles acusa de cometer errores,
19¡cuánto más a los que habitan en casas de barro
cimentadas sobre el polvo y expuestos a ser aplastados como polilla!
20Entre la aurora y el ocaso pueden ser destruidos
y perecer para siempre, sin que a nadie le importe.
21¿No se arrancan acaso las estacas de su tienda?
¡Mueren sin haber adquirido sabiduría!”
