1Omul născut din femeie
are zile puține,
dar pline de necaz.
2Răsare ca o floare și se usucă;
fuge ca o umbră și nu rămâne.
3Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om?
Mă chemi Tu la judecată cu Tine?
4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoști numărul lunilor lui
și i‑ai pus hotare pe care nu le poate trece.
6Așa că întoarce‑Ți privirea de la el și lasă‑l,
în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.
7Căci, pentru un copac, mai este speranță:
dacă este tăiat, el continuă să se schimbe,
și lăstarii lui nu încetează să crească.
8Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ
și‑i piere trunchiul în țărână,
9la mireasma apei va înmuguri
și va da ramuri ca o plantă.
10Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga;
omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.
11Așa cum apele se evaporă din mare,
iar râul seacă și se usucă,
12tot așa omul se culcă și nu se mai ridică;
cât vor fi cerurile nu se mai trezește,
nici nu se mai scoală din somnul lui.
13O, de m‑ai ascunde în Locuința Morților,
de m‑ai acoperi până Îți trece mânia
și de mi‑ai hotărî o vreme când să‑Ți amintești de mine!
14Dacă un om moare, oare va mai trăi?
În toate zilele trudei mele,
aș aștepta până va veni schimbarea trupului meu.
15Atunci mă vei chema, și‑Ți voi răspunde;
vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16Atunci îmi vei număra pașii
și nu‑mi vei mai ține în seamă păcatul;
17vei pecetlui fărădelegea mea într‑un sac
și‑mi vei acoperi nelegiuirea.
18Dar așa cum munții cad și se surpă,
iar stânca este mutată din locul ei
19și așa cum apa sapă în piatră,
iar torenții spală pământul,
tot așa distrugi Tu speranța omului.
20Îl învingi pentru totdeauna și el se duce;
îi schimbi înfățișarea și apoi îl izgonești.
21Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe,
dacă sunt înjosiți, el nu vede.
22El simte doar durerea trupului său
și bocește doar pentru sine.“
1»Pocos son los días y muchos los problemas,
que vive el hombre nacido de mujer.
2Es como las flores que brotan y se marchitan;
es como efímera sombra que se esfuma.
3¿Y en alguien así has puesto los ojos?
¿Con alguien como yo entrarás en juicio?
4¿Quién de la inmundicia puede sacar pureza?
¡No hay nadie que pueda hacerlo!
5Los días del hombre ya están determinados;
tú has establecido los meses de su vida;
le has puesto límites que no puede rebasar.
6Aparta de él la mirada y déjalo en paz;
como al jornalero, déjalo disfrutar de su trabajo.
7»Si se derriba un árbol,
queda al menos la esperanza de que retoñe
y de que no se marchiten sus renuevos.
8Tal vez sus raíces envejezcan en la tierra
y su tronco muera en su terreno,
9pero al sentir el agua, florecerá;
echará ramas como árbol recién plantado.
10El hombre, en cambio, muere y pierde su fuerza;
exhala el último suspiro y deja de existir.
11Como del mar se evapora el agua
y los ríos se agotan y se secan,
12así los mortales, cuando se acuestan,
no se vuelven a levantar.
Mientras exista el cielo,
no se levantarán los mortales
ni se despertarán de su sueño.
13»¡Si al menos me ocultaras en el sepulcro14:13 sepulcro. Lit. Seol.
y me escondieras hasta que pase tu enojo!
¡Si al menos me pusieras un plazo allí
y luego me recordaras!
14Pero si alguien muere, ¿acaso volverá a vivir?
Cada día de mi servicio obligatorio
esperaré que llegue mi relevo.
15Tú me llamarás, y yo te responderé;
desearás ver la obra de tus manos.
16Desearás también contar mis pasos,
pero no tomarás en cuenta mi pecado.
17En saco sellado guardarás mis transgresiones
y perdonarás del todo mi pecado.
18»Pero así como un monte se erosiona y se derrumba
y las piedras cambian de lugar;
19así como las aguas desgastan las rocas
y los torrentes erosionan el suelo,
así tú pones fin a la esperanza del hombre.
20Lo apabullas del todo y él desaparece;
lo desfiguras y entonces lo despides.
21Si sus hijos reciben honores, él no lo sabe;
si se les humilla, él no se da cuenta.
22Solo siente el dolor de su propio cuerpo
y solo de sí mismo se conduele».
