1Omul născut din femeie
are zile puține,
dar pline de necaz.
2Răsare ca o floare și se usucă;
fuge ca o umbră și nu rămâne.
3Ai Tu ochii ațintiți asupra unui astfel de om?
Mă chemi Tu la judecată cu Tine?
4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoști numărul lunilor lui
și i‑ai pus hotare pe care nu le poate trece.
6Așa că întoarce‑Ți privirea de la el și lasă‑l,
în timp ce se bucură ca un zilier de ziua lui.
7Căci, pentru un copac, mai este speranță:
dacă este tăiat, el continuă să se schimbe,
și lăstarii lui nu încetează să crească.
8Deși rădăcina îi îmbătrânește în pământ
și‑i piere trunchiul în țărână,
9la mireasma apei va înmuguri
și va da ramuri ca o plantă.
10Ființa umană însă, când moare, își pierde toată vlaga;
omul, după ce își dă ultima suflare, nu mai este.
11Așa cum apele se evaporă din mare,
iar râul seacă și se usucă,
12tot așa omul se culcă și nu se mai ridică;
cât vor fi cerurile nu se mai trezește,
nici nu se mai scoală din somnul lui.
13O, de m‑ai ascunde în Locuința Morților,
de m‑ai acoperi până Îți trece mânia
și de mi‑ai hotărî o vreme când să‑Ți amintești de mine!
14Dacă un om moare, oare va mai trăi?
În toate zilele trudei mele,
aș aștepta până va veni schimbarea trupului meu.
15Atunci mă vei chema, și‑Ți voi răspunde;
vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16Atunci îmi vei număra pașii
și nu‑mi vei mai ține în seamă păcatul;
17vei pecetlui fărădelegea mea într‑un sac
și‑mi vei acoperi nelegiuirea.
18Dar așa cum munții cad și se surpă,
iar stânca este mutată din locul ei
19și așa cum apa sapă în piatră,
iar torenții spală pământul,
tot așa distrugi Tu speranța omului.
20Îl învingi pentru totdeauna și el se duce;
îi schimbi înfățișarea și apoi îl izgonești.
21Dacă fiii lui sunt onorați, el nu știe,
dacă sunt înjosiți, el nu vede.
22El simte doar durerea trupului său
și bocește doar pentru sine.“
Job demande à Dieu d’abréger ses souffrances
1L’homme né de la femme,
ses jours sont limités ╵et pleins de troubles !
2Il est comme une fleur ╵qui sort de terre et que l’on coupe.
Il fuit comme une ombre furtive, ╵et il ne dure pas.
3Et c’est cet homme ╵que tu épies,
et, devant toi, ╵tu me traînes14.3 L’ancienne version grecque, la version syriaque et la Vulgate ont : faut-il que tu le traînes. en justice.
4Peut-on tirer le pur ╵de ce qui est impur ?
Personne ne le peut.
5Puisque tu as fixé ╵le nombre de ses jours, ╵et que toi, tu connais ╵le nombre de ses ans,
puisque tu as fixé ╵le terme de sa vie ╵qu’il ne franchira pas,
6détourne tes regards de lui, ╵accorde-lui quelque répit
pour qu’il jouisse de son repos ╵comme le salarié14.6 Autre traduction : pour qu’il tire satisfaction de sa journée..
7Car un arbre, du moins, ╵conserve une espérance :
s’il est coupé, ╵il peut renaître encore,
il ne cesse d’avoir ╵de nouveaux rejetons.
8Sa racine peut bien ╵vieillir dans le terrain
et sa souche périr, ╵enfouie dans la poussière,
9dès qu’il flaire de l’eau, ╵voilà qu’il reverdit
et produit des rameaux ╵comme une jeune plante.
10Mais lorsque l’homme meurt, ╵il reste inanimé.
Quand l’être humain expire, ╵où donc est-il alors ?
11L’eau disparaît des mers,
les rivières tarissent ╵et restent desséchées,
12et l’homme, quand il meurt, ╵ne se relève plus ;
jusqu’à ce que le ciel s’éclipse ╵il ne se réveillera pas,
il ne sortira pas ╵de son dernier sommeil.
13Si seulement, ô Dieu, ╵tu voulais me tenir caché ╵dans le séjour des morts,
m’y abriter ╵jusqu’au jour où, enfin, ╵ta colère sera passée !
Si seulement tu me fixais ╵un terme après lequel ╵tu penserais à moi !
14Mais l’homme une fois mort, ╵va-t-il revivre ?
Alors, tous les jours de service ╵que je dois accomplir
j’attendrais que le temps ╵de ma relève arrive.
15Toi, tu m’appellerais ╵et je te répondrais,
et tu soupirerais ╵après ta créature.
16Alors que maintenant ╵tu comptes tous mes pas !
Tu ne resterais plus ╵à l’affût de mes fautes.
17Ainsi mon crime ╵serait scellé14.17 Donc oublié, il ne pourrait plus être évoqué. dans un sachet,
tu couvrirais mes fautes ╵d’une couche de plâtre.
18La montagne s’écroule ╵et se disloque,
le rocher se détache ╵du lieu qu’il occupait.
19L’eau érode les pierres
et son ruissellement ╵entraîne le terreau.
De même, tu anéantis ╵l’espoir de l’homme.
20Tu le terrasses sans retour, ╵et il s’en va.
Oui, tu le défigures14.20 Par la maladie., ╵puis tu le congédies.
21Que ses enfants soient honorés, ╵lui, il n’en saura rien.
Ou qu’ils soient abaissés, ╵lui, il l’ignorera.
22Il ne peut que souffrir ╵du mal qui l’atteint en son corps
et s’affliger ╵du malheur qu’il ressent.
