New International Version - UK

Ecclesiastes 1:1-18

Everything is meaningless

1The words of the Teacher,1:1 Or the leader of the assembly; also in verses 2 and 12 son of David, king of Jerusalem:

2‘Meaningless! Meaningless!’

says the Teacher.

‘Utterly meaningless!

Everything is meaningless.’

3What do people gain from all their labours

at which they toil under the sun?

4Generations come and generations go,

but the earth remains for ever.

5The sun rises and the sun sets,

and hurries back to where it rises.

6The wind blows to the south

and turns to the north;

round and round it goes,

ever returning on its course.

7All streams flow into the sea,

yet the sea is never full.

To the place the streams come from,

there they return again.

8All things are wearisome,

more than one can say.

The eye never has enough of seeing,

nor the ear its fill of hearing.

9What has been will be again,

what has been done will be done again;

there is nothing new under the sun.

10Is there anything of which one can say,

‘Look! This is something new’?

It was here already, long ago;

it was here before our time.

11No-one remembers the former generations,

and even those yet to come

will not be remembered

by those who follow them.

Wisdom is meaningless

12I, the Teacher, was king over Israel in Jerusalem. 13I applied my mind to study and to explore by wisdom all that is done under the heavens. What a heavy burden God has laid on mankind! 14I have seen all the things that are done under the sun; all of them are meaningless, a chasing after the wind.

15What is crooked cannot be straightened;

what is lacking cannot be counted.

16I said to myself, ‘Look, I have increased in wisdom more than anyone who has ruled over Jerusalem before me; I have experienced much of wisdom and knowledge.’ 17Then I applied myself to the understanding of wisdom, and also of madness and folly, but I learned that this, too, is a chasing after the wind.

18For with much wisdom comes much sorrow;

the more knowledge, the more grief.

Nouă Traducere În Limba Română

Eclesiastul 1:1-18

1Cuvintele oratorului1-2, 12 Ebr.: qohelet, termen cu sens nesigur. Gr.: ekklesiastes, termen care arată înspre o persoană care vorbește în fața unei adunări (gr.: ekklesia; ebr.: qahal); sau conducător al adunării., fiul lui David, rege la Ierusalim.

Deșertăciunea existenței

2O, deșertăciune a deșertăciunilor! zice oratorul.

O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune!

3Ce câștig are omul din toată osteneala

pe care o depune sub soare?

4O generație trece și apoi altă generație vine,

dar pământul rămâne mereu în picioare.

5Soarele răsare și apune,

grăbindu‑se apoi înspre locul de unde va răsări iar.

6Vântul se îndreaptă spre sud

și se întoarce spre nord.

Vântul se întoarce din nou, umblă

și revine la circuitul său.

7Toate râurile curg spre mare,

fără să o umple însă;

râurile se întorc de unde au plecat,

doar ca să pornească iarăși de acolo.

8Toate lucrurile sunt obositoare,

cum nu se poate spune,

dar ochiul nu se satură să privească,

așa cum nici urechea nu se satură să asculte.

9Ce a fost va mai fi,

iar ce s‑a făcut se va mai face.

Nu este nimic nou sub soare!

10Este vreun lucru despre care cineva poate zice:

„Vezi lucrul acesta? Este nou!“?

Totuși, el exista demult,

încă din veacurile dinaintea noastră.

11Nu a rămas nicio amintire despre oamenii de demult,11 Textul sugerează că poate fi vorba și despre lucrurile sau evenimentele de la început.

tot așa cum nici cei ce vor urma

nu se vor mai păstra în amintirea

celor ce vor veni după ei.

Deșertăciunea înțelepciunii

12Eu, oratorul, am fost rege peste Israel la Ierusalim. 13Mi‑am îndemnat inima să caute și să cerceteze înțelepciunea cu privire la tot ce este înfăptuit sub ceruri. Aceasta este o muncă obositoare, pe care Dumnezeu o dă fiilor omului ca să se îndeletnicească cu ea. 14Am observat toate lucrările care se fac sub soare și iată că toate sunt deșertăciune și goană după vânt.

15Ce a fost îndoit odată nu mai poate fi îndreptat,

iar ce lipsește nu poate fi numărat.

16I‑am vorbit inimii mele, zicând: „Iată că mi‑am mărit și mi‑am sporit înțelepciunea mai mult decât toți cei care au fost la Ierusalim înaintea mea. Inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoștință.“ 17Mi‑am îndemnat inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc nebunia și prostia, dar mi‑am dat seama că și aceasta este goană după vânt.

18Căci unde este multă înțelepciune, este și multă supărare

și cu cât este mai multă cunoștință,

cu atât este mai multă mâhnire.