Job’s Final Speech
1Job continued to speak. He said,
2“How I long for the times when things were better!
That’s when God watched over me.
3The light of his lamp shone on me.
I walked through darkness by his light.
4Those were the best days of my life.
That’s when God’s friendship blessed my house.
5The Mighty One was still with me.
My children were all around me.
6The path in front of me was like sweet cream.
It was as if the rock poured out olive oil for me.
7“In those days I went to the city gate.
I took my seat as a member of the council.
8Young people who saw me stepped to one side.
Old people stood up as I approached.
9The leaders stopped speaking.
They covered their mouths with their hands.
10The voices of the nobles became quiet.
Their tongues stuck to the roofs of their mouths.
11Everyone who heard me said good things about me.
Those who saw me honored me.
12That’s because I saved poor people who cried out for help.
I saved helpless children whose fathers had died.
13Those who were dying gave me their blessing.
I made the hearts of widows sing.
14I put on a godly life as if it were my clothes.
Fairness was my robe and my turban.
15I was like eyes for those who were blind.
I was like feet for those who couldn’t walk.
16I was like a father to needy people.
I stood up for strangers in court.
17Sinners are like animals that have powerful teeth.
But I took from their mouths the people they had caught.
18“I thought, ‘I’ll die in my own house.
The days of my life will be as many as the grains of sand.
19My roots will reach down to the water.
The dew will lie all night on my branches.
20I will remain healthy and strong.
My bow will stay as good as new in my hand.’
21“People wanted to hear what I had to say.
They waited silently for the advice I gave them.
22After I had spoken, they didn’t speak anymore.
My words fell gently on their ears.
23They waited for me just as they would wait for rain showers.
They drank my words just as they would drink the spring rain.
24When I smiled at them, they could hardly believe it.
The light of my face lifted their spirits.
25I chose the way they should go. I sat as their chief.
I lived as a king lives among his troops.
I was like someone who comforts those who are sad.
1Iov și‑a continuat discursul și a zis:
2„Ce n‑aș da să fiu ca în lunile din trecut,
ca în zilele când mă păzea Dumnezeu,
3când candela Lui strălucea peste capul meu,
și, prin lumina Lui, umblam în întuneric,
4ca atunci când eram în zilele rodniciei mele,
când sfatul lui Dumnezeu era peste cortul meu,
5când Cel Atotputernic era încă cu mine,
când copiii mei erau în jurul meu,
6când mi se scăldau pașii în smântână,
iar stânca turna lângă mine pâraie de ulei.
7Când ieșeam la poarta cetății,
când îmi pregăteam scaunul în piață,
8cei tineri mă vedeau și se trăgeau înapoi,
iar cei în vârstă se ridicau și rămâneau în picioare,
9conducătorii se opreau din vorbit
și‑și puneau mâna la gură,
10glasul conducătorilor amuțea
și li se lipea limba de cerul gurii.
11Oricine mă auzea mă numea fericit,
și oricine mă vedea era de partea mea,
12pentru că scăpam pe săracul care striga după ajutor
și pe orfanul care nu avea sprijin.
13Omul care murea mă binecuvânta;
făceam inima văduvei să cânte de bucurie.
14Îmbrăcam dreptatea ca pe o haină,
judecata dreaptă îmi era robă și turban;
15eram ochi pentru cel orb
și picior pentru cel olog;
16eram tată pentru cel nevoiaș
și cercetam cauza celui străin.
17Zdrobeam colții celui nedrept
și smulgeam prada din dinții lui.
18Îmi ziceam: «Voi muri în cuibul meu,
și zilele mele vor fi multe ca nisipul.
19Rădăcina mea va ajunge la apă,
și roua va înnopta pe ramurile mele.
20Gloria20 Cu referire la suflet, cea mai nobilă parte a ființei umane. mea va fi mereu proaspătă alături de mine
și arcul meu va fi mereu nou în mâna mea.»
21Toți mă ascultau și așteptau,
tăceau așteptând sfatul meu.
22După ce vorbeam eu, nu mai vorbea nimeni,
și cuvântul meu cădea peste ei ca picăturile de ploaie.
23Ei mă așteptau ca pe ploaie,
își deschideau gura ca după o ploaie târzie23 Sau: ploaie primăvăratică, sezonul ploios începând în octombrie și sfârșindu‑se în aprilie..
24Când le zâmbeam, nu le venea să creadă,
și nu făceau să pălească seninătatea feței mele.24 Sensul versetului este nesigur.
25Le alegeam calea și locuiam ca un conducător,
sălășluiam ca un rege în mijlocul cetelor sale,
eram ca unul care îi mângâie pe cei ce bocesc.
