Josafat derrota a Moab y Amón
1Después de esto, los moabitas, los amonitas y algunos de los meunitas20:1 meunitas (LXX); amonitas (TM). le declararon la guerra a Josafat 2y alguien fue a informarle: «Del otro lado del mar Muerto y de Edom20:2 Edom (un ms. hebreo y Vetus Latina); Aram (TM). viene contra ti una gran multitud. Ahora están en Jazezón Tamar, es decir, en Engadi». 3Atemorizado, Josafat decidió consultar al Señor y proclamó un ayuno en todo Judá. 4Los habitantes de todas las ciudades de Judá llegaron para pedir juntos la ayuda del Señor.
5En el Templo del Señor, frente al atrio nuevo, Josafat se puso de pie ante la asamblea de Judá y de Jerusalén 6y dijo:
«Señor, Dios de nuestros antepasados, ¿no eres tú el Dios del cielo y el que gobierna a todas las naciones? ¡Es tal tu fuerza y tu poder que no hay quien pueda resistirte! 7¿No fuiste tú, Dios nuestro, quien a los ojos de tu pueblo Israel expulsó a los habitantes de esta tierra? ¿Y no fuiste tú quien les dio para siempre esta tierra a los descendientes de tu amigo Abraham? 8Ellos la habitaron y construyeron un santuario en honor de tu Nombre, diciendo: 9“Cuando nos sobrevenga una calamidad, o un castigo por medio de la espada, o la plaga o el hambre, si nos congregamos ante ti, en este templo que lleva tu Nombre, y clamamos a ti en medio de nuestra aflicción, tú nos escucharás y nos salvarás”.
10»Cuando Israel salió de Egipto, tú no le permitiste que invadiera a los amonitas, ni a los moabitas ni a los del monte de Seír, sino que lo enviaste por otro camino para que no destruyera a esas naciones. 11¡Mira cómo nos pagan ahora, viniendo a arrojarnos de la tierra que tú nos diste como herencia! 12Dios nuestro, ¿acaso no vas a dictar sentencia contra ellos? Nosotros no podemos oponernos a esa gran multitud que viene a atacarnos. ¡No sabemos qué hacer! Pero en ti hemos puesto nuestra esperanza».
13Todos los hombres de Judá estaban de pie delante del Señor, junto con sus mujeres y sus hijos, aun los más pequeños.
14Entonces el Espíritu del Señor vino sobre Jahaziel, hijo de Zacarías y descendiente en línea directa de Benaías, Jeyel y Matanías. Este último era un levita de los hijos de Asaf que se encontraba en la asamblea.
15Y dijo Jahaziel: «Escuchen, habitantes de Judá y de Jerusalén, y escuche también usted, rey Josafat. Así dice el Señor: “No tengan miedo ni se acobarden cuando vean ese gran ejército, porque la batalla no es de ustedes, sino mía. 16Mañana, cuando ellos suban por la cuesta de Sis, ustedes saldrán contra ellos y los encontrarán junto al arroyo, frente al desierto de Jeruel. 17Pero ustedes no tendrán que intervenir en esta batalla. Simplemente, quédense quietos en sus puestos, para que vean la salvación que el Señor les dará. ¡Habitantes de Judá y de Jerusalén, no tengan miedo ni se acobarden! Salgan mañana contra ellos, porque el Señor, estará con ustedes”».
18Josafat y todos los habitantes de Judá y de Jerusalén se postraron rostro en tierra y adoraron al Señor. 19Los levitas de los hijos de Coat y de Coré se pusieron de pie para alabar al Señor Dios de Israel a voz en cuello.
20Al día siguiente, madrugaron y fueron al desierto de Tecoa. Mientras avanzaban, Josafat se detuvo y dijo: «Habitantes de Judá y de Jerusalén, escúchenme: ¡Confíen en el Señor su Dios y estarán seguros! ¡Confíen en sus profetas y tendrán éxito!».
21Después de consultar con el pueblo, Josafat designó a los que irían al frente del ejército para cantar al Señor y alabar la hermosura de su santidad20:21 hermosura de su santidad. Alt. vestidos de ropas sagradas. con el cántico:
«Den gracias al Señor,
pues su gran amor perdura para siempre».
22Tan pronto como empezaron a entonar este cántico de alabanza, el Señor puso emboscadas contra los amonitas, los moabitas y los del monte de Seír que habían venido contra Judá y los derrotó. 23De hecho, los amonitas y los moabitas atacaron a los habitantes de los montes de Seír y los mataron hasta aniquilarlos. Luego de exterminar a los habitantes de Seír, ellos mismos se atacaron y se mataron unos a otros.
24Cuando los hombres de Judá llegaron a la torre del desierto para ver el gran ejército enemigo, no vieron sino los cadáveres que yacían en tierra. ¡Ninguno había escapado con vida! 25Entonces Josafat y su gente fueron para apoderarse del botín. Entre los cadáveres encontraron muchas riquezas, vestidos y joyas preciosas. Cada uno se apoderó de todo lo que quiso hasta más no poder. Era tanto el botín que tardaron tres días en recogerlo. 26El cuarto día se congregaron en el valle de Beracá, y alabaron al Señor; por eso llamaron a ese lugar el valle de Beracá,20:26 En hebreo, Beracá significa bendición o alabanza. nombre con el que hasta hoy se le conoce.
27Más tarde, todos los de Judá y Jerusalén, con Josafat a la cabeza, regresaron a Jerusalén llenos de alegría porque el Señor los había librado de sus enemigos. 28Al llegar a Jerusalén, fueron al Templo del Señor al son de liras, arpas y trompetas.
29Al oír las naciones de la tierra cómo el Señor había peleado contra los enemigos de Israel, el temor de Dios se apoderó de ellas. 30Por lo tanto, el reinado de Josafat disfrutó de tranquilidad y Dios le dio paz por todas partes.
Fin del reinado de Josafat
20:31–21:1 – 1R 22:41-50
31Josafat tenía treinta y cinco años cuando comenzó a reinar en Judá y reinó en Jerusalén veinticinco años. El nombre de su madre era Azuba, hija de Siljí. 32Siguió el buen ejemplo de su padre Asá y nunca se desvió de él, sino que hizo lo que agrada al Señor. 33Sin embargo, no se quitaron los altares paganos, pues el pueblo aún no se había consagrado al Dios de sus antepasados.
34Los demás acontecimientos del reinado de Josafat, desde el primero hasta el último, están escritos en las crónicas de Jehú, hijo de Jananí, que forman parte del libro de los reyes de Israel.
35Después de esto, Josafat, rey de Judá, se alió con el perverso Ocozías, rey de Israel, 36para construir una flota mercante que iría a Tarsis. Los barcos los hacían en Ezión Guéber. 37Entonces Eliezer, hijo de Dodías, de Maresá, profetizó contra Josafat: «Por haberte aliado con Ocozías, el Señor destruirá lo que estás haciendo». En efecto, los barcos naufragaron y no pudieron ir a Tarsis.
Iehoșafat respinge invazia din est
1După o vreme, fiii lui Moab și fiii lui Amon împreună cu niște meuniți au pornit la război împotriva lui Iehoșafat. 2Mesagerii au venit la Iehoșafat și l‑au înștiințat, zicând: „O mare mulțime vine împotriva ta de dincolo de mare2 Marea Moartă., din Edom, și iată că au ajuns la Hațațon-Tamar, care este En‑Ghedi.“ 3Iehoșafat s‑a temut. El s‑a hotărât să‑L întrebe pe Domnul și a vestit un post în tot ținutul lui Iuda. 4Cei din Iuda s‑au adunat ca să ceară ajutor de la Domnul. Ei au venit din toate cetățile lui Iuda ca să ceară ajutor de la Domnul.
5Iehoșafat a stat în adunarea lui Iuda și a Ierusalimului, la Casa Domnului, înaintea curții celei noi 6și a zis:
„Doamne, Dumnezeul părinților noștri, oare nu Tu ești Dumnezeu în ceruri? Oare nu Tu stăpânești peste toate regatele neamurilor? În mâna Ta este puterea și tăria și nimeni nu Ți se poate împotrivi! 7Oare nu Tu, Dumnezeul nostru, ești Cel Care i‑ai alungat pe locuitorii acestei țări dinaintea poporului Tău Israel și n‑ai dat‑o Tu, pentru totdeauna, seminței7 Termenul ebraic pentru sămânță este un singular care se poate referi atât la un singur urmaș, cât și la toți descendenții din linia genealogică a unei persoane (colectiv). Este foarte probabil ca termenul să exprime, în cele mai multe cazuri, o ambiguitate intenționată. În traducerea de față a fost redat fie literal, fie cu urmaș sau urmași, în funcție de contextul literal și de cel teologic. Apostolul Pavel (Gal. 3:16) aplică același termen, sămânță, lui Isus Cristos, argumentând exegetic că promisiunea făcută lui Avraam își găsește împlinirea supremă în Isus Cristos. lui Avraam, prietenul Tău7 Vezi Iac. 2:23.? 8Ei au locuit în ea și au zidit în ea un Lăcaș Sfânt pentru Numele Tău, zicând: 9«Dacă va veni asupra noastră vreo nenorocire, sabia, judecata, molima sau foametea, vom sta înaintea acestei Case și înaintea Ta, căci Numele Tău este în Casa aceasta, vom striga către Tine, în strâmtorarea noastră, și Tu ne vei asculta și ne vei izbăvi!»
10Acum, iată, fiii lui Amon, Moabul și cei din muntele Seir, – în teritoriul cărora nu i‑ai dat voie lui Israel să intre atunci când venea din țara Egiptului, căci el i‑a ocolit și nu i‑a nimicit, – 11iată cum ne răsplătesc: ei vin să ne alunge din moștenirea Ta, pe care ne‑ai dat‑o în stăpânire. 12O, Dumnezeul nostru, oare nu‑i vei judeca Tu? Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mulțimi numeroase care vine împotriva noastră. Noi nu știm ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați către Tine.“
13Toți bărbații din Iuda stăteau înaintea Domnului cu copilașii, cu soțiile și cu fiii lor. 14Atunci Duhul Domnului a venit în mijlocul adunării, peste Iahaziel, fiul lui Zaharia, fiul lui Benaia, fiul lui Ieiel, fiul lui Matania, un levit dintre urmașii lui Asaf. 15El a zis:
„Voi, toți cei din Iuda, și voi, locuitori ai Ierusalimului, și tu, rege Iehoșafat, ascultați! Așa vorbește Domnul: «Nu vă temeți și nu vă înspăimântați din cauza acestei mulțimi numeroase, căci lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu! 16Să coborâți mâine împotriva lor. Iată că ei se vor fi urcat prin trecătoarea Țiț și‑i veți găsi la capătul uedului16 Vezi nota de la 15:16. dinspre pustia Ieruel. 17Voi nu veți avea de luptat. Opriți‑vă, stați și priviți izbăvirea pe care v‑o va da Domnul!» Iuda și Ierusalim, nu vă temeți și nu vă înspăimântați! Mâine, ieșiți înaintea lor și Domnul va fi cu voi!“
18Iehoșafat s‑a închinat cu fața la pământ. Toți cei din Iuda și locuitorii Ierusalimului au căzut înaintea Domnului, închinându‑I‑se, 19iar leviții dintre urmașii lui Chehat și ai lui Korah s‑au ridicat să‑L laude pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cu glas foarte puternic.
20S‑au sculat dis‑de‑dimineață și au pornit înspre pustia Tekoa. La plecarea lor, Iehoșafat s‑a ridicat și a zis:
„Iuda și locuitori ai Ierusalimului, ascultați‑mă! Credeți în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi întăriți! Credeți în profeții Lui și veți reuși!“
21S‑a sfătuit apoi cu poporul, după care i‑a pus pe cei ce Îi cântau Domnului și‑L lăudau cu podoabe sfinte21 Sau: și lăudau splendoarea sfințeniei. Termenul sfințenie se poate referi la Domnul Însuși sau la îmbrăcămintea preoțească (vezi Ps. 110:3)., să iasă înaintea celor înarmați și să zică:
„Mulțumiți Domnului,
căci în veac ține îndurarea Lui!“
22În clipa când au început să cânte și să aducă laudă, Domnul a așezat o ambuscadă împotriva fiilor lui Amon, a Moabului și a celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda, și aceștia au fost învinși. 23Fiii lui Amon și ai lui Moab s‑au ridicat împotriva locuitorilor din muntele Seir ca să‑i dea spre nimicire23 Ebr.: haram/herem, termen care se referă la un lucru, un animal sau o persoană care erau închinate irevocabil Domnului, fie cu scopul nimicirii, precum în cazul acesta, fie ca dar, precum în alte cazuri. Ceea ce era herem îi aparținea de acum Domnului, fiind interzis uzului profan. și să‑i distrugă. Când au terminat cu locuitorii din Seir, s‑au repezit unii la alții și s‑au nimicit între ei.
24Când cei din Iuda au ajuns pe înălțimea de unde puteau zări pustia și s‑au uitat înspre mulțimea de dușmani, iată că acolo erau numai cadavre zăcând pe pământ; niciunul nu scăpase. 25Iehoșafat și poporul lui s‑au dus și au adunat prada. Ei au găsit printre cadavre25 Sau: printre vite. o mulțime de bunuri, haine și vase prețioase, și au luat atât de multe, încât nu le‑au putut duce. Au avut nevoie de trei zile să adune prada, căci era foarte multă. 26În ziua a patra, s‑au strâns cu toții în valea Beraca26 Beraca înseamnă Binecuvântare., unde L‑au binecuvântat pe Domnul. De aceea au pus văii respective numele Beraca și așa i‑a rămas numele până în ziua de azi.
27Apoi toți bărbații din Iuda și din Ierusalim au plecat și s‑au întors la Ierusalim cu bucurie, avându‑l pe Iehoșafat în fruntea lor, căci Domnul îi înveselise, dându‑le victorie împotriva dușmanilor lor. 28Au intrat în Ierusalim cântând din harfe, din lire și din trâmbițe și s‑au dus înspre Casa Domnului.
29Groaza lui Dumnezeu a venit peste toate regatele celorlalte țări, când au auzit că Domnul S‑a luptat cu dușmanii lui Israel. 30Prin urmare, regatul lui Iehoșafat a avut parte de liniște, și Dumnezeul lui i‑a dat odihnă de jur împrejur.
Sfârșitul domniei lui Iehoșafat
(1 Regi 22:41-51)
31Așadar, Iehoșafat a domnit peste Iuda. El avea treizeci și cinci de ani când a devenit rege și a domnit la Ierusalim timp de douăzeci și cinci de ani. Mama lui se numea Azuba și era fiica lui Șilhi. 32El a umblat pe căile tatălui său, Asa, și nu s‑a abătut de la ele, făcând ce este drept în ochii Domnului. 33Totuși, înălțimile nu au fost îndepărtate, iar poporul tot nu și‑a alipit inima de Dumnezeul părinților lor. 34Celelalte fapte ale lui Iehoșafat, cele dintâi și cele de pe urmă, au fost scrise în „Cronicile lui Iehu“, fiul lui Hanani, care au fost incluse în „Cartea regilor lui Israel“.
35După o vreme, Iehoșafat, regele lui Iuda, s‑a aliat cu Ahazia, regele lui Israel, cel care s‑a făcut vinovat de nelegiuire. 36S‑a aliat cu el ca să construiască niște corăbii ce urmau să navigheze la Tarșiș. Au construit corăbiile la Ețion-Gheber. 37Atunci Eliezer din Mareșa, fiul lui Dodava, a profețit împotriva lui Iehoșafat, zicând: „Pentru că te‑ai aliat cu Ahazia, Domnul îți va sfărâma lucrarea!“ Corăbiile au fost sfărâmate și nu au mai reușit să navigheze la Tarșiș.
