Job kijkt terug op het verleden
1Job vervolgde:
2‘Och, was het nog maar zoals vroeger, toen God mij beschermde,
3toen Hij de weg voor mij verlichtte en ik veilig door het donker kon lopen.
4Ja, zoals in mijn jongere jaren, toen in mijn huis de vertrouwelijke omgang met God voelbaar was,
5toen de Almachtige nog dicht bij mij was en ik mijn kinderen om mij heen had,
6toen mijn zaken goed liepen en er room in overvloed was en de rots stromen olijfolie voor mij opleverde!
7In die tijd liep ik nog naar de stadspoort en nam daar mijn plaats in tussen de gerespecteerde leiders.
8De jongeren zagen mij en deden een stap opzij en zelfs de ouderen gingen uit eerbied voor mij staan.
9Vooraanstaande mensen zwegen wanneer ik sprak en namen aan wat ik zei.
10Zelfs de hoogste ambtenaren in de stad bewaarden het stilzwijgen.
11Allen luisterden graag naar wat ik zei. Ieder die mij zag, sprak goed van mij.
12Want ik hielp als eerlijke rechter de armen in hun nood en de vaderloze kinderen, die verder niemand hadden om hen te helpen.
13Ik werd gezegend door de stervenden die ik terzijde stond, weduwen maakte ik weer blij.
14Alles wat ik deed, was oprecht en eerlijk, want ik hulde mij in rechtvaardigheid!
15Ik diende als ogen voor de blinde en als voeten voor de verlamde.
16Ik was als een vader voor de armen en ik kwam op voor de rechten van vreemdelingen.
17Ik sloeg de slagtanden van goddeloze onderdrukkers uit en dwong hen hun slachtoffers met rust te laten.
18Ik dacht: “Ik sterf vast en zeker een rustige dood in mijn eigen vertrouwde omgeving, na een lang en goed leven.
19De dauw zal de hele nacht op mijn takken liggen en ze voorzien van water.
20Steeds opnieuw zal men mij lof toezwaaien en steeds weer zal ik nieuwe energie ontvangen om met gemak mijn boog te spannen.”
21Iedereen luisterde naar mij en stelde prijs op mijn advies. Als ik sprak, zweeg iedereen vol verwachting.
22Als ik was uitgesproken, zeiden zij niets meer, want mijn woorden bevredigden hen.
23Zij verlangden naar mijn uitspraken, zoals mensen in de droge tijd naar regen verlangen. Met open mond vingen zij mijn woorden op als waren die een lenteregen.
24Als zij de moed lieten zakken, lachte ik hen toe en dat gaf hun weer nieuwe moed. Mijn opgewektheid betekende veel voor hen.
25Ik gaf richting aan hun leven en trad onder hen op als leider, als een koning die zijn leger bevelen geeft en als iemand die de rouwenden troost.’
1Iov și‑a continuat discursul și a zis:
2„Ce n‑aș da să fiu ca în lunile din trecut,
ca în zilele când mă păzea Dumnezeu,
3când candela Lui strălucea peste capul meu,
și, prin lumina Lui, umblam în întuneric,
4ca atunci când eram în zilele rodniciei mele,
când sfatul lui Dumnezeu era peste cortul meu,
5când Cel Atotputernic era încă cu mine,
când copiii mei erau în jurul meu,
6când mi se scăldau pașii în smântână,
iar stânca turna lângă mine pâraie de ulei.
7Când ieșeam la poarta cetății,
când îmi pregăteam scaunul în piață,
8cei tineri mă vedeau și se trăgeau înapoi,
iar cei în vârstă se ridicau și rămâneau în picioare,
9conducătorii se opreau din vorbit
și‑și puneau mâna la gură,
10glasul conducătorilor amuțea
și li se lipea limba de cerul gurii.
11Oricine mă auzea mă numea fericit,
și oricine mă vedea era de partea mea,
12pentru că scăpam pe săracul care striga după ajutor
și pe orfanul care nu avea sprijin.
13Omul care murea mă binecuvânta;
făceam inima văduvei să cânte de bucurie.
14Îmbrăcam dreptatea ca pe o haină,
judecata dreaptă îmi era robă și turban;
15eram ochi pentru cel orb
și picior pentru cel olog;
16eram tată pentru cel nevoiaș
și cercetam cauza celui străin.
17Zdrobeam colții celui nedrept
și smulgeam prada din dinții lui.
18Îmi ziceam: «Voi muri în cuibul meu,
și zilele mele vor fi multe ca nisipul.
19Rădăcina mea va ajunge la apă,
și roua va înnopta pe ramurile mele.
20Gloria20 Cu referire la suflet, cea mai nobilă parte a ființei umane. mea va fi mereu proaspătă alături de mine
și arcul meu va fi mereu nou în mâna mea.»
21Toți mă ascultau și așteptau,
tăceau așteptând sfatul meu.
22După ce vorbeam eu, nu mai vorbea nimeni,
și cuvântul meu cădea peste ei ca picăturile de ploaie.
23Ei mă așteptau ca pe ploaie,
își deschideau gura ca după o ploaie târzie23 Sau: ploaie primăvăratică, sezonul ploios începând în octombrie și sfârșindu‑se în aprilie..
24Când le zâmbeam, nu le venea să creadă,
și nu făceau să pălească seninătatea feței mele.24 Sensul versetului este nesigur.
25Le alegeam calea și locuiam ca un conducător,
sălășluiam ca un rege în mijlocul cetelor sale,
eram ca unul care îi mângâie pe cei ce bocesc.
