Das Gleichnis vom Hochzeitsfest
(Lukas 14,16‒24)
1Jesus erzählte ihnen noch ein anderes Gleichnis: 2»Mit Gottes himmlischem Reich ist es wie mit einem König, der für seinen Sohn ein großes Hochzeitsfest vorbereitete. 3Viele wurden zu der Feier eingeladen. Als alles fertig war, schickte der König seine Diener, um die Gäste zum Fest zu bitten. Aber keiner wollte kommen.
4Da schickte er andere Diener und ließ den Eingeladenen nochmals ausrichten: ›Es ist alles fertig, die Ochsen und Mastkälber sind geschlachtet. Das Fest kann beginnen. Kommt doch zur Hochzeit!‹ 5Aber den geladenen Gästen war das gleichgültig. Sie gingen weiter ihrer Arbeit nach. Der eine hatte auf dem Feld zu tun, der andere im Geschäft. 6Einige wurden sogar handgreiflich, misshandelten und töteten die Diener des Königs.
7Da wurde der König sehr zornig. Er sandte seine Truppen aus, ließ die Mörder umbringen und ihre Stadt in Brand stecken. 8Dann sagte er zu seinen Dienern: ›Die Hochzeitsfeier ist vorbereitet, aber die geladenen Gäste waren es nicht wert, an diesem Fest teilzunehmen. 9Geht jetzt auf die Landstraßen und ladet alle ein, die euch über den Weg laufen!‹ 10Das taten die Boten und brachten alle mit, die sie fanden: böse und gute Menschen. So füllte sich der Festsaal mit Gästen.
11Als der König kam, um die Gäste zu sehen, bemerkte er einen Mann, der nicht festlich angezogen war. 12›Mein Freund, wie bist du hier ohne Festgewand hereingekommen?‹, fragte er ihn. Darauf konnte der Mann nichts antworten. 13Da befahl der König seinen Knechten: ›Fesselt ihm Hände und Füße und werft ihn hinaus in die tiefste Finsternis, wo es nur noch Heulen und ohnmächtiges Jammern22,13 Wörtlich: nur Heulen und Zähneknirschen. gibt!‹ 14Denn viele sind eingeladen, aber nur wenige sind auserwählt.«
Die Frage nach der Steuer
(Markus 12,13‒17; Lukas 20,20‒26)
15Da kamen die Pharisäer zusammen und berieten, wie sie Jesus mit seinen eigenen Worten in eine Falle locken könnten. 16Sie schickten ein paar von ihren Jüngern und einige Anhänger von König Herodes zu ihm. Die fragten ihn scheinheilig:
»Lehrer, wir wissen, dass es dir allein um die Wahrheit geht. Du sagst uns klipp und klar, wie wir nach Gottes Willen leben sollen. Du redest den Leuten nicht nach dem Mund – ganz gleich, wie viel Ansehen sie besitzen. 17Deshalb sage uns: Ist es eigentlich Gottes Wille, dass wir dem römischen Kaiser Steuern zahlen, oder nicht?«
18Jesus durchschaute ihre Hinterhältigkeit. »Ihr Heuchler!«, rief er. »Warum wollt ihr mir eine Falle stellen? 19Zeigt mir eines der Geldstücke, mit denen ihr die Steuern bezahlt!« Sie gaben ihm eine römische Münze. 20Er fragte sie: »Wessen Bild und Name sind hier eingeprägt?« 21Sie antworteten: »Die des Kaisers.« Da sagte Jesus zu ihnen: »Nun, dann gebt dem Kaiser, was ihm zusteht, und gebt Gott, was ihm gehört!« 22Diese Antwort überraschte sie. Sie ließen Jesus in Ruhe und gingen weg.
Werden die Toten auferstehen?
(Markus 12,18‒27; Lukas 20,27‒40)
23Am selben Tag kamen einige Sadduzäer zu Jesus. Diese Leute behaupten, es gebe keine Auferstehung der Toten. Sie fragten ihn: 24»Lehrer, Mose hat bestimmt: Wenn ein verheirateter Mann stirbt und keine Kinder hat, dann muss sein Bruder die Witwe heiraten und dafür sorgen, dass der Verstorbene doch noch einen Nachkommen erhält.22,24 Vgl. 5. Mose 25,5‒6. Der erste Sohn, der in einer solchen Ehe geboren wurde, galt dann als Nachkomme des Verstorbenen und trug dessen Namen. 25Nun lebten da unter uns sieben Brüder. Der erste heiratete und starb. Weil er keine Nachkommen hatte, heiratete sein Bruder die Witwe. 26Auch der zweite Bruder starb kinderlos, und der nächste Bruder nahm sie zur Frau. So ging es weiter, bis die Frau mit allen sieben verheiratet gewesen war. 27Schließlich starb auch sie. 28Wessen Frau wird sie nun nach der Auferstehung sein? Schließlich waren ja alle sieben Brüder mit ihr verheiratet.«
29Jesus antwortete: »Ihr irrt euch, denn ihr kennt weder die Heilige Schrift noch die Macht Gottes. 30Wenn die Toten auferstehen, werden sie nicht mehr wie hier auf der Erde heiraten. Es wird ganz anders sein: Sie sind dann wie die Engel Gottes im Himmel. 31Was nun die Auferstehung der Toten überhaupt betrifft: Habt ihr nicht gelesen, was Gott euch in der Heiligen Schrift sagt: 32›Ich bin der Gott Abrahams, Isaaks und Jakobs‹22,32 2. Mose 3,6? Er ist doch nicht ein Gott der Toten, sondern der Lebenden!«
33Die vielen Menschen, die Jesus zugehört hatten, waren tief beeindruckt von dem, was er lehrte.
Was ist das wichtigste Gebot?
(Markus 12,28‒31; Lukas 10,25‒28)
34-35Als die Pharisäer hörten, wie Jesus die Sadduzäer zum Schweigen gebracht hatte, dachten sie sich eine neue Frage aus, um ihm eine Falle zu stellen. Ein Gesetzeslehrer fragte ihn: 36»Lehrer, welches ist das wichtigste Gebot im Gesetz Gottes?« 37Jesus antwortete ihm: »›Du sollst den Herrn, deinen Gott, lieben von ganzem Herzen, mit ganzer Hingabe und mit deinem ganzen Verstand.‹22,37 5. Mose 6,5 38Das ist das erste und wichtigste Gebot. 39Ebenso wichtig ist aber ein zweites: ›Liebe deinen Mitmenschen wie dich selbst.‹22,39 3. Mose 19,18 40Alle anderen Gebote und alle Forderungen der Propheten sind in diesen beiden Geboten enthalten.«
Wer ist der Christus?
(Markus 12,35‒37; Lukas 20,41‒44)
41Bei dieser Gelegenheit fragte Jesus die Pharisäer, die sich bei ihm versammelt hatten: 42»Was denkt ihr über den Christus, der als Retter zu euch kommen soll? Wessen Nachkomme ist er?« Sie antworteten: »Er ist ein Nachkomme von König David.«
43Da entgegnete Jesus: »Warum hat David ihn dann, geleitet vom Geist Gottes, ›Herr‹ genannt? Denn David sagte:
44›Gott, der Herr, sprach zu meinem Herrn: Setze dich auf den Ehrenplatz an meiner rechten Seite, bis ich dir alle deine Feinde unterworfen habe und du deinen Fuß auf ihren Nacken setzt!‹22,44 Psalm 110,1
45Wenn David den Christus also ›Herr‹ nennt, wie kann er dann Davids Nachkomme sein?«
46Darauf wussten sie keine Antwort. Und von da an wagte niemand mehr, ihm weitere Fragen zu stellen.
Pilda nunții fiului de împărat
(Lc. 14:16-24)
1Isus, răspunzând din nou, le-a vorbit în pilde și a zis:
2– Împărăția Cerurilor se aseamănă cu un împărat care i-a făcut nuntă fiului său. 3El și-a trimis sclavii să-i cheme pe cei invitați la nuntă, dar aceștia n-au vrut să vină. 4A trimis din nou alți sclavi, zicând: „Spuneți-le celor invitați: «Iată, am pregătit masa! Boii și animalele îngrășate au fost tăiate și toate sunt pregătite! Veniți deci la nuntă!»“ 5Dar ei, nepăsători, au plecat, unul la ogorul lui, iar altul la afacerea lui. 6Ceilalți i-au înșfăcat pe sclavi, i-au chinuit și i-au omorât.
7Atunci împăratul s-a mâniat și, trimițându-și armatele, i-a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. 8Apoi le-a zis sclavilor săi: „Nunta este pregătită, dar cei invitați n-au fost vrednici de ea. 9Mergeți, așadar, la răspântiile drumurilor și chemați-i la nuntă pe toți aceia pe care îi găsiți!“ 10Sclavii aceia au ieșit pe drumuri și i-au adunat pe toți aceia pe care i-au găsit, și răi, și buni, așa că sala de nuntă s-a umplut de oaspeți.
11Când împăratul a venit să-și vadă oaspeții, a observat acolo un om care nu se îmbrăcase în haină de nuntă 12și l-a întrebat: „Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?“ Acesta a amuțit. 13Atunci împăratul le-a zis slujitorilor: „Legați-l de mâini și de picioare și alungați-l în întunericul de afară. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților!“
14Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.
Tributul datorat Cezarului
(Mc. 12:13-17; Lc. 20:20-26)
15Atunci fariseii s-au dus și s-au sfătuit cum să-L prindă în cursă cu vorba.
16I-au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii16 Susținători ai dinastiei irodiene (37 î.Cr.–93 d.Cr.). Irodienii erau partizani ai romanilor, cu sprijinul cărora domnea dinastia irodiană, deci erau favorabili tributului, pe când fariseii erau niște naționaliști moderați, care nu agreau tributul., care I-au zis:
– Învățătorule, știm că ești adevărat16 Sau: știm că ești sincer. și-i înveți pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr și că nu-Ți pasă de nimeni, căci nu Te uiți la fața oamenilor16 Expresia nu Te uiți la fața oamenilor înseamnă nu ești părtinitor.. 17Așadar, spune-ne ce crezi: se cuvine să-i plătim tribut Cezarului17, 21 Titlu purtat de împărații romani, preluat de la Gaius (sau Caius) Julius Caesar (100–44 î.Cr.), cel care a jucat un rol cheie în evenimentele care au dus la desființarea Republicii Romane și începutul Imperiului Roman. Octavian/Augustus (27 î.Cr.–14 d.Cr.), primul împărat roman, își ia titlul de Imperator Caesar Augustus, titlu pe care îl vor purta și împărații de mai târziu. sau nu?
18Isus însă, cunoscând răutatea lor, le-a zis:
– De ce Mă puneți la încercare, ipocriților? 19Arătați-Mi moneda pentru tribut!
Ei I-au adus un denar19 Moneda romană cea mai comună în acele vremuri. Pe o parte avea chipul împăratului roman, cu inscripția Ti(berius) Caesar Divi(ni) Augus(ti) F(ilius) Augustus (adică Tiberius, Caesar, fiul Divinului August, Augustus), iar pe cealaltă imaginea Liviei (mama lui Tiberius) cu inscripția Pontifex Maximus (Mare Preot). De vreme ce Augustus a fost declarat divin de către Senatul Roman, Tiberius avea pretenția că este fiu de dumnezeu. Pentru valoarea denarului, vezi nota de la 20:2..
20El le-a zis:
– Chipul acesta și inscripția ale cui sunt?
21Ei I-au zis:
– Ale Cezarului.
Atunci El le-a zis:
– Așadar, dați înapoi Cezarului ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!21 Probabil o aluzie la pretenția afirmației de pe monedă. Vezi nota de la 22:19.
22Ei au rămas uimiți când au auzit aceste cuvinte. Și astfel, L-au lăsat și au plecat.
Despre înviere
(Mc. 12:18-27; Lc. 20:27-40)
23În aceeași zi, s-au apropiat de El saducheii, care zic că nu există înviere, și L-au întrebat, 24zicând:
– Învățătorule, Moise a zis: „Dacă cineva moare fără să aibă copii, fratele lui să se căsătorească cu văduva și să-i ridice un urmaș fratelui său.“24 Vezi Deut. 25:5-6. În conformitate cu legea leviratului (lat.: levir, care înseamnă cumnat), fiul care avea să se nască era moștenitorul celui decedat, pentru a-i duce numele mai departe, pentru a nu înstrăina posesiunea familiei și pentru a-i asigura văduvei un trai liniștit. 25Erau deci printre noi șapte frați. Primul, după ce s-a căsătorit, a murit. Și, neavând niciun urmaș, i-a lăsat-o pe soția sa fratelui său. 26Așa s-a întâmplat și cu al doilea, și cu al treilea, până la al șaptelea. 27La urmă, după ei toți, a murit și femeia. 28Așadar, la înviere, soția căruia dintre cei șapte va fi ea? Căci toți au avut-o de soție!
29Isus, răspunzând, le-a zis:
– Sunteți rătăciți, pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. 30Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii din cer. 31Iar cu privire la învierea celor morți, n-ați citit ce v-a spus Dumnezeu, când zice: 32„Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov“?32 Vezi Ex. 3:6. El nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii!
33Auzind aceste lucruri, mulțimile au rămas uimite de învățătura Lui.
Cea mai mare poruncă
(Mc. 12:28-31; Lc. 10:25-28)
34Când fariseii au auzit că Isus le închisese gura saducheilor, s-au strâns la un loc.
35Unul dintre ei, un învățător al Legii, ca să-L pună la încercare, a întrebat:
36– Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?
37Isus i-a spus:
– „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea37 Sau: cu tot cugetul tău. ta“37 Vezi textul din Deut. 6:5, acolo unde TM conține: inima, sufletul, puterea. Unele mss ale LXX adaugă, în Deut. 6:5, și termenul mintea. Vezi Mc. 12:30, unde se regăsesc toți acești patru termeni.. 38Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. 39Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți“39 Vezi Lev. 19:18.. 40Toată Legea și Profeții40 Vezi nota de la 5:17. atârnă de40 Lit.: sunt atârnate în. Sau: se țin de. aceste două porunci.
Al cui fiu este Cristos?
(Mc. 12:35-37; Lc. 20:41-44)
41În timp ce fariseii erau strânși la un loc, Isus i-a întrebat:
42– Ce credeți voi despre Cristos? Al cui Fiu este El?
Ei I-au răspuns:
– Al lui David.
43El le-a zis:
– Cum atunci David, prin43 Sau: în. Duhul, Îl numește „Domn“, când spune:
44„Domnul I-a zis Domnului meu:44 În TM (Ps. 110:1), termenii pentru Domnul sunt diferiți: Domnul (YHWH) I-a zis Domnului meu (Adoni). În textul grecesc sunt folosiți aceiași termeni: Domnul (Kurios) I-a zis Domnului (Kurios) meu.
«Șezi la dreapta Mea,
până-i voi pune pe dușmanii Tăi sub picioarele Tale!»“?44 Vezi Ps. 110:1.
45Deci, dacă David Îl numește „Domn“, cum este El fiul lui?
46Nimeni n-a putut să-I răspundă nici măcar un cuvânt și, din ziua aceea, nimeni n-a mai îndrăznit să-L întrebe nimic.
