Elifas: Kann ein Mensch gerechter sein als Gott?
1Elifas aus Teman versuchte als Erster, Hiob eine Antwort zu geben.
2»Du bist zwar aufgebracht«, sagte er,
»doch will ich versuchen, dir etwas zu sagen;
ich kann nicht länger schweigen!
3Du selbst hast zahllose Menschen gelehrt,
auf Gott zu vertrauen.
Kraftlose Hände hast du wieder gestärkt.
4War jemand mutlos und ohne Halt,
du hast ihn wieder aufgerichtet
und ihm neuen Lebensmut gegeben.
5Jetzt aber, wo du selbst an der Reihe bist,
verlierst du die Fassung.
Kaum bricht das Unglück über dich herein,
bist du entsetzt!
6Dabei hast du allen Grund zur Hoffnung!
Dein Leben war stets tadellos,
und Gott hast du von Herzen geehrt.
Sei zuversichtlich!
7Kannst du mir nur ein Beispiel nennen,
wo ein gerechter Mensch schuldlos zugrunde ging?
8Im Gegenteil – immer wieder habe ich gesehen:
Wer Unrecht sät, wird Unglück ernten!
9Denn Gott fegt Übeltäter mit seinem Atem hinweg,
mit zornigem Schnauben richtet er sie zugrunde.
10Wenn sie auch wie die Löwen brüllen,
bringt Gott sie doch zum Schweigen
und bricht ihnen die Zähne aus.
11Sie verenden wie Löwen,
die keine Beute mehr finden,
und ihre Kinder werden in alle Winde zerstreut.
12Hiob, heimlich habe ich eine Botschaft bekommen,
leise wurde sie mir zugeflüstert!
13Es geschah in jener Zeit der Nacht,
wenn man sich unruhig im Traum hin- und herwälzt,
wenn tiefer Schlaf die Menschen überfällt:
14Da packten mich Grauen und Entsetzen;
ich zitterte am ganzen Leib.
15Ein Windhauch wehte dicht an mir vorüber –
die Haare standen mir zu Berge!
16Dann sah ich jemanden neben mir,
aber ich konnte ihn nicht erkennen,
nur ein Schatten war zu sehen; er flüsterte:
17›Kann denn ein Mensch gerecht sein vor Gott,
vollkommen vor seinem Schöpfer?‹
18Selbst seinen Dienern im Himmel vertraut Gott nicht,
und an seinen Engeln findet er Fehler.
19Wie viel weniger vertraut er dann den Menschen!
Sie hausen in Lehmhütten,
die im Staub auf der Erde stehen,
und werden wie eine Motte zertreten.
20Mitten aus dem Leben werden sie gerissen,
unwiederbringlich, und keiner beachtet es!
21Ja, Gott bricht ihre Zelte ab;
sie sterben plötzlich
und sind kein bisschen weise geworden!«
Primul discurs al lui Elifaz
1Atunci Elifaz temanitul a răspuns și a zis:
2„Dacă ar îndrăzni cineva să‑ți vorbească, te vei supăra?
Dar cine ar putea să tacă?
3Iată că tu i‑ai învățat pe mulți
și ai întărit mâinile slăbite.
4Cuvintele tale i‑au ridicat pe cei ce se clătinau
și au întărit genunchii care se îndoiau.
5Dar acum necazul a venit asupra ta
și ești supărat;
te atinge și ești îngrozit.
6Nu este oare teama de Dumnezeu încrederea ta,
iar curăția căilor tale speranța ta?
7Te rog, adu‑ți aminte! A pierit vreodată un om nevinovat?
Sau au fost vreodată cei drepți nimiciți?
8După cum am văzut eu, cei care ară nelegiuirea
și seamănă necazul, le culeg roadele.
9Suflarea lui Dumnezeu îi nimicește,
iar izbucnirea mâniei Sale îi mistuie.
10Urletul leului, glasul leului fioros
și colții leilor tineri sunt zdrobiți.
11Leul cel puternic piere din lipsă de pradă,
iar puii leoaicei sunt risipiți.
12Mi s‑a spus un cuvânt pe ascuns,
urechea mea a auzit o șoaptă.
13În mijlocul frământărilor din timpul vedeniilor nopții,
când oamenii sunt cuprinși de un somn adânc,
14m‑au cuprins groaza și cutremurul,
și ea mi‑a făcut mulțimea oaselor mele să se îngrozească.
15Un duh15 Sau: adiere, vânt. a trecut prin fața mea;
atunci părul de pe trup mi s‑a zbârlit.
16S‑a oprit, dar nu i‑am putut desluși chipul;
înfățișarea cuiva era înaintea ochilor mei.
Și am auzit un glas care șoptea:
17«Poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu?
Poate el să fie curat înaintea Creatorului său?
18Dacă nu se încrede El nici chiar în slujitorii Săi
și găsește greșeli chiar și la îngerii18 Sau: mesagerii. Săi,
19cu atât mai mult la cei ce trăiesc în case de lut,
ale căror temelii sunt în țărână
și care sunt striviți mai ușor decât o molie.
20De dimineață până seara sunt zdrobiți;
pier și sunt dați uitării pentru totdeauna.
21Nu le este smulsă oare funia cortului lor?
Ei mor, însă fără să fi dobândit înțelepciune.»21 Unii traducători încheie citatul după v. 17.
