Der Herr verheißt David die ewige Königsherrschaft
(1. Chronik 17,1‒14)
1König David konnte in Frieden in seinem Palast wohnen, denn der Herr sorgte dafür, dass ihn die feindlichen Völker ringsum nicht angriffen. 2Eines Tages sagte David zu dem Propheten Nathan: »Während ich hier in meinem Palast aus kostbarem Zedernholz wohne, steht die Bundeslade Gottes immer noch in einem dürftigen Zelt. So kann es nicht weitergehen!«
3Nathan ermutigte den König: »Was immer du vorhast – tu es! Der Herr wird dir beistehen.«
4Doch in der folgenden Nacht sprach der Herr zu Nathan: 5»Geh zu David, meinem Diener, und sag ihm: ›So spricht der Herr: Du willst ein Haus für mich bauen? 6Bis heute habe ich noch nie in einem Tempel gewohnt. Seit ich mein Volk Israel aus Ägypten befreit habe, wohnte ich immer nur in einem Zelt und zog von einem Ort zum anderen. 7Während dieser ganzen Zeit habe ich von den führenden Männern Israels nur eines verlangt: Sie sollten mein Volk weiden wie ein Hirte seine Herde. Nie habe ich einem von ihnen vorgeworfen: Warum habt ihr mir noch keinen Tempel aus Zedernholz gebaut?‹
8Darum sollst du meinem Diener David diese Botschaft weitergeben: ›Der Herr, der allmächtige Gott, lässt dir sagen: Ich war es, der dich von deiner Schafherde weggeholt hat, um dich zum König über mein Volk Israel zu machen. 9Was du auch unternommen hast – ich habe dir immer beigestanden. Ich habe alle deine Feinde ausgerottet und dich berühmt gemacht. Du bist in aller Welt bekannt. 10Auch habe ich meinem Volk Israel eine Heimat gegeben, ein Land, in dem es bleiben und sich niederlassen kann. Keine fremden und gottlosen Völker dürfen euch mehr so unterdrücken wie zu der Zeit, 11als ich Richter über euch eingesetzt hatte. Alle deine Feinde habe ich zum Schweigen gebracht und dafür gesorgt, dass sie dich in Ruhe lassen. Ich, der Herr, sage dir: Nicht du sollst mir ein Haus bauen, sondern ich werde dir ein Haus bauen!
12Wenn du alt geworden und gestorben bist, will ich einen deiner Söhne als deinen Nachfolger einsetzen und seine Herrschaft festigen. 13Er wird mir einen Tempel bauen, und ich werde seinem Königtum Bestand geben für alle Zeiten. 14Ich will sein Vater sein, und er wird mein Sohn sein. Wenn er sich schuldig macht, werde ich ihn von Menschenhand bestrafen lassen. 15Doch nie werde ich meine Güte von ihm abwenden, wie ich es bei Saul getan habe. Ihn habe ich damals abgesetzt und dir an seiner Stelle die Herrschaft anvertraut. 16Deine Nachkommen aber werden für alle Zeiten Könige sein. Niemand wird sie je vom Thron stoßen.‹«
Davids Dankgebet
(1. Chronik 17,15‒27)
17Nathan berichtete David alles, was Gott ihm in der Nacht gesagt hatte. 18Da ging David in das heilige Zelt, kniete vor dem Herrn nieder und begann zu beten:
»Gott, mein Herr, wer bin ich schon, dass du gerade mich und meine Familie so weit gebracht hast? Ich bin es nicht wert. 19Und nun willst du mir sogar noch mehr schenken, mein Herr und mein Gott! Du hast mir ein Versprechen gegeben, das bis in die ferne Zukunft reicht. So gütig bist du zu den Menschen!7,19 Wörtlich: Und das ist die Weisung für den Menschen. – Der hebräische Text ist nicht sicher zu deuten. 20Doch was soll ich weiter davon reden? Herr, du kennst mich und weißt, was in mir vorgeht. 21Weil du es versprochen hast und weil du es so wolltest, hast du all dies Große getan und hast es mich erkennen lassen.
22Herr, mein Gott, wie mächtig bist du! Keiner ist dir gleich. Nach allem, was wir gehört haben, sind wir überzeugt: Es gibt keinen Gott außer dir. 23Welches Volk auf der Erde hat solche Wunder erlebt wie wir? Ist je ein anderes Volk von seinem Gott aus der Sklaverei befreit worden, weil er es zu seinem Volk machen wollte? Große und furchterregende Dinge hast du für Israel getan, und so wurde dein Name überall berühmt. Du hast uns von der Unterdrückung der Ägypter erlöst. Andere Völker und ihre Götter hast du unseretwegen vertrieben. 24Für alle Zeiten hast du Israel zu deinem Volk gemacht; und du selbst, Herr, bist sein Gott geworden. 25So bitte ich dich nun, Herr, mein Gott: Lass deine Zusage für mich und meine Familie ewig gelten und löse dein Versprechen ein! 26So wird dein Name für alle Zeiten berühmt sein, und man wird bekennen: ›Der Herr, der allmächtige Gott, ist Israels Gott.‹ Dann wird auch mein Königshaus ewig vor dir bestehen.
27Du, der allmächtige Herr und Gott Israels, hast zu mir gesprochen. Du hast mir zugesagt: ›Ich werde dir ein Haus bauen und deinem Königtum Bestand geben.‹ Nur darum habe ich es gewagt, so zu dir zu beten. 28Herr, du bist der wahre Gott, auf dein Wort kann man sich verlassen. Du hast mir, deinem Diener, so viel Gutes verheißen. 29Bitte segne mich und mein Haus. Lass für alle Zeiten einen meiner Nachkommen König sein. Herr, mein Gott, weil du meine Familie gesegnet hast, wird sie in Ewigkeit gesegnet sein, denn du selbst hast es mir versprochen.«
Dumnezeu încheie legământ cu David
(1 Cron. 17:1-15)
1După ce regele s‑a stabilit în palatul lui și după ce Domnul i‑a dat odihnă izbăvindu‑l de toți dușmanii din jurul lui, 2i‑a zis profetului Natan:
– Iată, eu locuiesc într‑un palat din cedru, iar Chivotul lui Dumnezeu locuiește în mijlocul unei pânze de cort.
3Natan i‑a răspuns regelui:
– Du‑te și fă tot ceea ce ai pe inimă, căci Domnul este cu tine!
4În noaptea aceea însă, Cuvântul Domnului a venit la Natan, zicând:
5„Du‑te și spune‑i robului Meu David: «Așa vorbește Domnul: oare tu Îmi vei zidi Mie o Casă de locuit? 6Căci Eu n‑am locuit într‑o Casă din ziua în care i‑am ridicat pe fiii lui Israel din Egipt și până în ziua aceasta, ci am fost într‑un cort drept locuință. 7Pretutindeni pe unde am mers împreună cu toți fiii lui Israel, am spus Eu oare vreun cuvânt vreuneia dintre semințiile lui Israel, cărora le poruncisem să păstorească poporul Meu Israel, și le‑am zis Eu: ‘De ce nu‑Mi zidiți o Casă din cedru?’»
8Prin urmare, să‑i spui robului Meu David, astfel: «Așa vorbește Domnul Oștirilor: Eu te‑am luat de la pășune, dinapoia turmei, ca să fii conducătorul poporului Meu, Israel. 9Am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers și i‑am nimicit dinaintea ta pe toți dușmanii tăi. Acum îți voi face un nume mare, precum numele celor mari de pe pământ. 10Voi pregăti un loc pentru poporul Meu Israel și îl voi sădi acolo ca să locuiască singur, fără să mai fie tulburat și fără ca fiii nedreptății să‑l mai poată asupri, așa cum făcuseră mai înainte, 11încă din zilele în care rânduisem judecători peste poporul Meu Israel. Și îți voi da odihnă din partea tuturor dușmanilor tăi.
Acum Domnul te înștiințează că Domnul Însuși îți va face o Casă. 12Când ți se vor împlini zilele și vei adormi alături de părinții tăi, voi ridica sămânța ta după tine, care va ieși din trupul tău, și‑i voi întări domnia. 13El va zidi Numelui Meu o Casă, și Eu îi voi întări pe vecie tronul domniei lui. 14Eu îi voi fi Tată, iar el Îmi va fi fiu. Când va păcătui, îl voi mustra cu nuiaua oamenilor și cu loviturile fiilor omului, 15dar îndurarea15 Ebr.: hesed, termen care apare frecvent (de peste 250 ori) în VT, având o varietate de sensuri (îndurare, bunătate, bunăvoință, milă, credincioșie, dragoste statornică). Se referă atât la relațiile dintre oameni, cât și, într‑un mod cu totul special, la relația dintre YHWH și Israel. Cel mai frecvent, se referă la loialitatea părților implicate în legământ (în special loialitatea lui YHWH, care este certă). Termenul, așa cum o dovedește varietatea de sensuri, cuprinde toate implicațiile loialității lui YHWH față de promisiunile legământului [peste tot în carte]. Mea nu se va depărta de la el, așa cum am îndepărtat‑o de la Saul, pe care l‑am înlăturat dinaintea ta. 16Ci Casa ta și regatul tău vor rămâne pe vecie înaintea Mea, iar tronul tău va fi întărit pe vecie.»“
17Natan l‑a înștiințat pe David întocmai despre toate aceste cuvinte, despre toată această vedenie.
Rugăciunea de mulțumire a lui David
(1 Cron. 17:15-27)
18Regele David a intrat, s‑a așezat înaintea Domnului și a zis:
„Cine sunt eu, Stăpâne Doamne, și cine este Casa mea, de m‑ai adus până aici? 19Și, ca și cum ar fi prea puțin în ochii Tăi, Stăpâne Doamne, ai mai vorbit și despre viitorul îndepărtat al Casei robului Tău. Să fie aceasta o învățătură pentru om19 Lit.: Aceasta [este] legea omului! Compară cu textul paralel din 1 Cron. 17:17., Stăpâne Doamne!
20Ce‑ar putea să‑Ți mai răspundă David? Tu, Stăpâne Doamne, îl cunoști pe robul Tău. 21Datorită cuvântului Tău și a inimii Tale21 Sau: După cuvântul Tău și după inima Ta; sau: După promisiunea și după voia (planul, hotărârea) Ta., ai făcut Tu toate aceste lucrări mărețe, descoperindu‑le apoi robului Tău.
22Cât de măreț ești Tu, Stăpâne Doamne! După câte am auzit cu urechile noastre, nu este nimeni ca Tine și nu există alt Dumnezeu în afară de Tine. 23Și cine este ca poporul Tău, ca Israel, singurul neam de pe pământ pe care Dumnezeu S‑a dus să‑l răscumpere pentru Sine ca popor, ca să‑Și facă un nume, înfăptuind pentru voi lucrări mărețe și de temut și alungând dinaintea poporului Tău, pe care l‑ai răscumpărat din Egipt pentru Tine, neamuri și pe dumnezeii lor? 24Tu l‑ai stabilit pentru Tine pe poporul Tău Israel, ca să fie poporul Tău pe vecie; și Tu, Doamne, ai devenit Dumnezeul lor.
25Și acum, Doamne, Dumnezeule, fă să rămână pe vecie promisiunea pe care ai făcut‑o cu privire la robul Tău și la Casa lui și fă precum ai zis. 26Astfel, Numele Tău va fi preamărit pe vecie, spunându‑se: «Domnul Oștirilor este Dumnezeu peste Israel». Iar Casa robului Tău David va fi întărită înaintea Ta!
27Tu, Doamne al Oștirilor, Dumnezeul lui Israel, ai descoperit robului Tău că îi vei zidi o Casă. De aceea a avut îndrăzneală robul Tău să‑Ți facă această rugăciune. 28Așadar, Stăpâne Doamne, Tu, Cel Care ești Dumnezeu și ale Cărui cuvinte sunt adevăr, i‑ai promis robului Tău acest lucru bun. 29Binevoiește deci să binecuvântezi Casa robului Tău, ca să rămână pe vecie înaintea Ta. Căci Tu, Stăpâne Doamne, ai vorbit și, prin binecuvântarea Ta, Casa robului Tău va fi binecuvântată pe vecie.“
