Le fer qui surnage
1Un jour, les disciples des prophètes6.1 Probablement à Jéricho, l’école de disciples du prophète la plus proche du Jourdain. dirent à Elisée : Tu vois que la salle où nous nous réunissons avec toi est devenue trop petite pour nous. 2Permets-nous d’aller jusqu’au Jourdain : là, chacun de nous taillera une poutre et nous la rapporterons pour construire une nouvelle maison. Elisée leur dit : Allez-y !
3Mais l’un d’eux le pria : Accepte de venir avec tes serviteurs.
Il répondit : D’accord, je viens.
4Il descendit donc avec eux. Arrivés au Jourdain, ils abattirent des arbres. 5Pendant que l’un d’eux abattait son arbre, le fer de sa hache tomba dans l’eau. Il s’écria : Ah, mon maître ! Quel malheur ! C’était une hache empruntée !
6L’homme de Dieu lui demanda : Où est tombé le fer ?
L’homme lui indiqua l’endroit. Alors Elisée tailla un morceau de bois et le lança au même endroit. Aussitôt, le fer revint à la surface, 7et le prophète dit : Ramène-le à toi !
L’autre n’eut qu’à tendre la main pour le reprendre.
Les Syriens veulent capturer Elisée
8Le roi de Syrie6.8 C’est-à-dire Ben-Hadad II (5.1 et note). était en guerre contre Israël ; il tint conseil avec son état-major et décida : J’établirai mon campement à tel et tel endroit. 9Immédiatement, l’homme de Dieu fit dire au roi d’Israël6.9 C’est-à-dire à Yoram (cf. 1.17 ; 3.1 ; 9.24). : Garde-toi bien de passer par tel endroit, car les Syriens y ont pris position.
10Alors le roi d’Israël envoya quelques hommes en reconnaissance à l’endroit que lui avait signalé l’homme de Dieu.
Cela se produisit à plusieurs reprises, 11au point que le roi de Syrie en fut profondément troublé. Il convoqua ses officiers et leur dit : Ne voulez-vous pas me dire qui, parmi nous, est du côté du roi d’Israël ?
12L’un de ses officiers lui répondit : Personne, mon seigneur le roi. C’est Elisée, le prophète d’Israël, qui révèle à son roi jusqu’aux paroles que tu prononces dans ta chambre à coucher.
13Le roi dit : Allez voir où il se trouve, pour que je puisse le faire saisir !
On vint lui annoncer : Il est à Dotân6.13 Situé sur une colline à mi-chemin entre Jizréel et Samarie, à une quinzaine de kilomètres au nord de Samarie (cf. Gn 37.17)..
14Le roi y envoya une forte troupe de soldats avec des chevaux et des chars. Ils arrivèrent de nuit et cernèrent la localité. 15Le lendemain matin, le serviteur de l’homme de Dieu se leva de bonne heure et sortit. Il vit qu’une troupe entourait la cité avec des chevaux et des chars. Le serviteur dit à son maître : Ah, mon seigneur ! Qu’allons-nous faire ?
16Elisée répondit : N’aie pas peur, car ceux qui sont avec nous sont plus nombreux qu’eux.
17Puis il pria : Eternel, je t’en prie : ouvre-lui les yeux, pour qu’il voie !
L’Eternel ouvrit les yeux du serviteur qui vit la montagne pleine de chevaux et de chars de feu autour d’Elisée.
18Les Syriens se dirigèrent vers Elisée. Celui-ci pria l’Eternel en disant : Je te prie, frappe d’aveuglement toute cette troupe !
Et l’Eternel les frappa d’aveuglement, comme Elisée l’avait demandé. 19Elisée dit aux soldats : Vous n’êtes pas sur le bon chemin ! Ce n’est pas ici la ville où vous voulez aller. Suivez-moi, et je vous conduirai vers l’homme que vous cherchez !
Il les conduisit à Samarie. 20Lorsqu’ils furent arrivés à Samarie, Elisée pria encore : Eternel, ouvre les yeux de ces hommes pour qu’ils voient maintenant !
L’Eternel leur ouvrit les yeux et ils s’aperçurent qu’ils étaient à l’intérieur de la ville de Samarie.
21Lorsque le roi d’Israël les vit, il demanda à Elisée : Dois-je les tuer, mon père ?
22– Non, lui répondit Elisée, ne les tue pas ! Massacres-tu des soldats que tu as capturés grâce à ton épée ou ton arc ? Au contraire : fais-leur servir du pain et de l’eau pour qu’ils mangent et qu’ils boivent. Puis qu’ils retournent chez leur souverain !
23Alors le roi d’Israël leur fit servir un repas copieux, ils mangèrent et burent, puis il les renvoya et ils retournèrent chez leur souverain. Depuis lors, les troupes syriennes cessèrent leurs incursions sur le territoire d’Israël.
La famine règne dans Samarie assiégée
24Quelque temps plus tard, Ben-Hadad, le roi de Syrie, mobilisa toute son armée et alla mettre le siège devant Samarie. 25Pendant que le siège de la ville se prolongeait, une grande famine y sévissait au point qu’une tête d’âne6.25 L’âne était un animal impur (Lv 11.2-8 ; Dt 14.4-8), il ne devait donc pas être mangé. valait quatre-vingts pièces d’argent et une livre de pois chiches6.25 Autres traductions : de bulbes d’oignons sauvages ou de fiente de pigeon (servant de combustible). cinq pièces d’argent.
26Un jour, le roi d’Israël passait sur le rempart. Une femme lui cria : Viens à mon secours, mon seigneur le roi !
27Il répondit : Si l’Eternel ne vient pas à ton secours, comment pourrais-je te secourir ? Je n’ai ni blé, ni vin à te donner. 28Pourtant le roi ajouta : Qu’est-ce qui t’arrive ?
Elle répondit : Cette femme-là m’a proposé : « Donne ton fils ! Nous le mangerons aujourd’hui, et demain ce sera le tour du mien. » 29Nous avons donc fait cuire mon fils, et nous l’avons mangé. Mais le lendemain, quand je lui ai dit : « Donne ton fils pour que nous le mangions », elle l’a caché6.29 Voir Dt 28.57..
30Lorsque le roi entendit le récit de cette femme, il déchira ses vêtements6.30 En signe de consternation.. Lorsqu’il passa de nouveau sur le rempart, le peuple s’aperçut qu’il portait sous ses habits royaux un vêtement de toile grossière à même la peau. 31Il déclara : Que Dieu me punisse très sévèrement, si la tête d’Elisée, fils de Shaphath, reste encore aujourd’hui sur ses épaules.
Elisée annonce la fin de la famine
32Or, Elisée se tenait dans sa maison, avec les responsables de la ville. Le roi envoya quelqu’un chez lui. Mais avant que l’émissaire soit arrivé, Elisée avait dit aux responsables : Ne voyez-vous pas que ce fils d’assassin envoie quelqu’un pour me couper la tête ? Faites attention ! Quand vous verrez venir cet émissaire, fermez la porte pour l’empêcher d’entrer ! N’entend-on pas déjà le bruit des pas de son maître derrière lui ?
33Il n’avait pas fini de parler que, déjà, l’émissaire6.33 Avec une autre vocalisation du texte hébreu traditionnel : le roi. arriva. Le roi dit à Elisée : Tout ce mal vient de l’Eternel ! Que puis-je encore attendre de lui ?
Securea plutitoare
1Fiii profeților i‑au zis lui Elisei:
– Iată că locul unde ne întâlnim cu tine este prea strâmt pentru noi. 2Lasă‑ne să mergem la Iordan, să luăm fiecare dintre noi câte un buștean și să facem acolo un loc unde să putem sta.
El a răspuns:
– Duceți‑vă!
3Atunci unul din ei a zis:
– Fii bun, te rog, și vino cu slujitorii tăi.
El a răspuns:
– Voi merge!
4Elisei s‑a dus cu ei. Au ajuns la Iordan și au început să taie copaci. 5Dar s‑a întâmplat că, în timp ce unul dintre ei tăia un copac, fierul de la secure a căzut în apă. Atunci a strigat:
– Ah, stăpâne, era împrumutat!
6Atunci omul lui Dumnezeu l‑a întrebat:
– Unde a căzut?
Și după ce acesta i‑a arătat locul, Elisei a tăiat o bucată de lemn, l‑a aruncat acolo, iar fierul securii a început să plutească.
7Apoi a zis:
– Ridică‑l!
El a întins mâna și l‑a luat.
Elisei și arameii
8Regele Aramului era în război cu Israel. După ce s‑a sfătuit cu slujitorii săi, a zis: „Îmi voi așeza tabăra în locul cutare.“ 9Dar omul lui Dumnezeu a trimis să i se spună regelui lui Israel: „Ai grijă să nu treci prin locul acela, pentru că arameii au coborât acolo.“ 10Regele lui Israel a trimis niște oameni să cerceteze acel loc despre care îl avertizase omul lui Dumnezeu. Și a făcut aceasta nu o dată, și nici de două ori.
11Inima regelui Aramului s‑a tulburat din cauza acestor lucruri, i‑a chemat pe slujitorii săi și le‑a zis:
– Nu‑mi spuneți care dintre noi este de partea regelui lui Israel?
12Unul din slujitorii săi a răspuns:
– Nimeni, rege, stăpânul meu! Profetul Elisei însă, care este în Israel, îl înștiințează pe regele lui Israel de cuvintele pe care le rostești în odaia ta de dormit.
13Regele a zis:
– Duceți‑vă și vedeți unde este, ca să trimit să‑l prindă.
Regele a fost înștiințat, spunându‑i‑se:
– Iată că este în Dotan.
14Regele a trimis acolo cai, care și o armată puternică. Ei au ajuns noaptea și au înconjurat cetatea. 15Slujitorul omului lui Dumnezeu s‑a sculat dis‑de‑dimineață, a ieșit și iată că o armată înconjurase cetatea, cu cai și care.
Slujitorul i‑a zis:
– Ah, stăpâne, ce vom face?
16Acesta a răspuns:
– Nu te teme, căci cei ce sunt cu noi sunt mai mulți decât cei ce sunt cu ei.
17Apoi Elisei s‑a rugat, zicând: „O, Doamne, Te rog, deschide‑i ochii ca să poată vedea!“ Și Domnul a deschis ochii slujitorului și el a putut să vadă muntele plin de cai și de care de foc în jurul lui Elisei. 18În timp ce arameii coborau spre el, Elisei s‑a rugat Domnului, zicând: „Te rog, lovește‑i pe acești oameni cu orbire!“ Și Domnul i‑a lovit cu orbire, după cuvântul lui Elisei. 19Atunci Elisei le‑a zis: „Nu acesta este drumul și nu aceasta este cetatea. Urmați‑mă și vă voi duce la omul pe care îl căutați.“ Și el i‑a dus în Samaria. 20După ce au intrat în Samaria, Elisei a zis: „Doamne, deschide ochii acestor oameni ca ei să poată vedea!“ Și Domnul le‑a deschis ochii, iar ei au văzut că erau în mijlocul Samariei.
21Când regele lui Israel i‑a văzut, l‑a întrebat pe Elisei:
– Să‑i ucid, părinte? Să‑i ucid?
22El a răspuns:
– Nu‑i ucide! I‑ai ucide pe cei pe care‑i iei captivi cu sabia și cu arcul tău? Servește‑i cu pâine și cu apă ca să mănânce și să bea, iar după aceea să se întoarcă la stăpânul lor.
23Atunci regele a dat un ospăț mare. După ce au mâncat și au băut, le‑a dat voie să plece, iar ei s‑au întors la stăpânul lor. Și trupele Aramului n‑au mai continuat să năvălească în țara lui Israel.
Foamete în Samaria asediată
24După o vreme, Ben‑Hadad, regele Aramului, adunându‑și întreaga tabără, s‑a suit și a asediat Samaria. 25Din cauza asediului, foametea în Samaria a devenit foarte mare, astfel încât un cap de măgar a ajuns să valoreze optzeci de șecheli25 Aproximativ 1 kg. de argint, iar un sfert de cab25 Aproximativ 0,3 l. de găinaț de porumbel25 Sau: ceapă sălbatică. – cinci șecheli25 Aproximativ 60 gr..
26În timp ce regele lui Israel trecea pe zid, o femeie a strigat către el, zicând:
– Ajută‑mă, o, rege, stăpânul meu!
27Dar el i‑a zis:
– Dacă nu te ajută Domnul, cu ce te‑aș putea ajuta eu? Cu ceea ce este în arie sau în teasc?
28Apoi regele i‑a zis:
– Ce ți s‑a întâmplat?
Ea a răspuns:
– Această femeie mi‑a zis: „Dă‑l pe fiul tău ca să‑l mâncăm astăzi, iar pe fiul meu îl vom mânca mâine.“ 29Noi l‑am fiert pe fiul meu și l‑am mâncat.29 Vezi Lev. 26:29 și Deut. 28:53, 57; vezi și Plâng. 4:10. Iar în ziua următoare, când i‑am zis: „Dă‑l pe fiul tău ca să‑l mâncăm“, ea și‑a ascuns fiul.
30Când a auzit regele cuvintele femeii, și‑a sfâșiat hainele în timp ce era încă pe zid. Atunci oamenii s‑au uitat și au văzut că pe trup avea un sac. 31El a zis: „Dumnezeu să Se poarte cu mine cu toată asprimea, dacă va mai rămâne astăzi capul lui Elisei, fiul lui Șafat, pe umerii lui!“
32Elisei ședea în casă, iar bătrânii32 Șefi de familii și de clanuri, recunoscuți ca autoritate la toate popoarele orientale. Ei aveau rol de (1) judecători în cadrul comunității locale (Deut. 19:12; 21:1-9, 18-21; 22:13-21; 25:5-10) sau de (2) lideri militari (Ios. 8:10). Ca instituție, Sfatul Bătrânilor lui Israel este atestat în special în perioada monarhiei, cu rol de consiliu (2 Sam. 3:17; 5:3; 17:4; 1 Regi 20:7). ședeau lângă el. Regele a trimis pe cineva înaintea sa, dar până să ajungă mesagerul, Elisei le‑a zis bătrânilor: „Vedeți că acest ucigaș trimite pe cineva să‑mi ia capul? Ascultați! Când va veni mesagerul, închideți ușa și țineți‑l la ușă. Nu se aude oare zgomotul pașilor stăpânului său în urma lui?“
33În timp ce încă vorbea cu ei, iată că mesagerul a ajuns la el și a zis:
– Iată, acest dezastru vine de la Domnul. De ce să‑L mai aștept pe Domnul?
